România, o țară care a intrat în coaliția Antantei (Rusia, Marea Britanie, Franța) în 1916, a fost recompensată prin tratatele de la Versailles și Trianon (1919–1920) și și-a extins teritoriul odată cu alipirea Transilvaniei, Nordului Bucovinei și Basarabiei. Ca urmare a noilor aranjamente internaționale consacrate la Versailles, Iugoslavia a apărut și ea ca o complet nouă entitate politică, în care o dinastie ortodoxă guverna o țară ce includea nu doar preponderent catolicele Croația și Slovenia, ci și predominant musulmana Bosnia și Herțegovina.
Clemenceau, Wilson și Lloyd George după semnarea Tratatului de pace, părăsind Palatul Versailles
Înfrângerea Austro-Ungariei și ambițiile etnice concurente ale regiunii au dus la micșorarea teritoriului Ungariei la o treime din ceea ce fusese înainte de 1914. Ungaria, ea însăși parte a unui fost conglomerat multinațional, și-a dobândit independența, însă largi minorități maghiare erau destinate să trăiască în nou-createle state succesoare.
Una din aceste noi entități a fost și Cehoslovacia, care includea fostele provincii imperiale Boemia, Moravia și Slovacia. Dintre toate țările regiunii, deși n-a fost scutită de conflicte etnice majore, Cehoslovacia a părut singurul experiment democratic de succes, în măsura în care beneficia de un sistem parlamentar funcțional, o președinție puternică și o separație a puterilor inspirată de constituția americană.
Fondată în 1918, Republica Cehoslovacă a demonstrat toleranță față de opoziția politică, inclusiv față de comuniști, însă a eșuat în a satisface puternicele sentimente naționale ale slovacilor. Părintele fondator și primul președinte ale Cehoslovaciei, (1850–1937), era convins că dezvoltarea economică și socială va fi de ajuns pentru a șterge diferențele dintre cehi și slovaci. El i-a acuzat pe maghiari de a fi inventat însăși noțiunea de națiune slovacă. Pe de altă parte, beneficiind de o infrastructură tehnologică superioară, Cehoslovacia părea un paradis economic în comparație cu alte țări est-europene.
Proclamarea independenței Cehoslovaciei, noiembrie 1918. În centru, Tomáš G. Masaryk
Bulgaria și România fuseseră monarhii încă din secolul XIX, iar Iugoslavia apărea ca regat după 1918. Ungaria a fost condusă, după scurtul experiment comunist din 1919, de Miklós Horthy, un amiral fără flotă care a jucat rolul regentului pentru un rege inexistent. România, după adoptarea Constituției din 1923 (inspirată de modelul belgian), beneficia de un sistem multipartid într-o monarhie constituțională. În pofida asalturilor mișcărilor de extremă dreapta și stânga, sistemul parlamentar a funcționat până în 1938, când Regele Carol al II-lea și-a proclamat dictatura regală și a dizolvat partidele și parlamentul. Perioada 1923–1938 devenea astfel singura etapă democratică autentică din istoria țării.
Polonia, renăscută ca națiune în 1917 după dezintegrarea imperiului țarist, a fost, în cea mai mare parte a perioadei interbelice, o republică gestionată de lideri autoritari, care își clamau legitimitatea din faptul că rezistaseră eforturilor sovietice de a ocupa acea țară în 1920. Deși strict formal un regat independent, Albania era, în realitate, clientul economic și diplomatic al Italiei.
În toate aceste țări, atitudinile față de Revoluția bolșevică și statul sovietic au avut o importanță colosală. După secole întregi de trai sub dominația politică și culturală a Imperiului Austro-Ungar, Germaniei imperiale, Rusiei țariste și turcilor otomani, majoritatea cetățenilor Europei de Est au dorit să-și afirme identitatea etnică.
Naționalismul era în ascensiune, iar sovietismul, cu ale sale pretenții de întruchipare a intereselor muncitorilor indiferent de naționalitate, era perceput ca o amenințare de moarte la adresa existenței noilor state naționale. Mistica internaționalistă propagată de Comintern, organizația fondată de Lenin la Moscova în martie 1919, a fost capabilă să inspire doar câteva mici comunități de zeloți. Sovieticii au încercat să-și exporte revoluția și nu au ezitat să apeleze la Armata Roșie ca vehicul al visurilor lor expansioniste.
De pildă, dacă bolșevicii ar fi reușit să ocupe Polonia ca urmare a „Marșului asupra Varșoviei” din 1920, ei ar fi transformat acea țară într-o republică sovietică și i-ar fi anulat identitatea etnică și culturală vreme de mai multe decenii. A fi anti-bolșevic sau anticomunist în Polonia și România, state a căror integritate era contestată de Kremlin și susținătorii acestuia, însemna a lupta pentru supraviețuire națională.
La multe decenii după înfrângerea Armatei Roșii în Polonia, Adam Michnik oferea o evaluare precisă a importanței triumfului anticomunist în timpul a ceea ce-a fost adesea numit „miracolul de pe Vistula”:
„Datorăm victoriei din 1920 asupra bolșevicilor douăzeci de ani de gândire poloneză independentă, care au inspirat și încă inspiră generații întregi. Da, rezistența contemporană la sovietizare este în bună măsură posibilă datorită rezervelor culturale generate de Republica interbelică. Dacă Armata Roșie ar fi câștigat Bătălia de la Varșovia, dacă un Comitet Revoluționar Provizoriu ar fi început să guverneze Polonia, probabil că aș trăi azi în Kolîma sau Birobidjan; cine știe dacă aș mai vorbi poloneză, dacă nu cumva o întreagă generație a intelighenției poloneze n-ar fi transformată în hrană pentru urșii polari, sau dacă cultura poloneză ar fi putut evita dezastrul care s-a abătut asupra culturii ruse sub Stalin”. (Michnik, citat în cartea lui Jacques Rupnik, The Other Europe)