Nu-i de-ajuns ca un om de culoare să ajungă preşedinte al Statelor Unite pentru ca plăgile colonialismului să se cicatrizeze; şi nici ca o romancieră de culoare să ia Premiul Nobel pentru a întoarce pagina rasismului. Americanul Colson Whitehead (n. 1969) – dublu laureat al Pulitzer Prize, ca şi Faulkner sau Updike – dezgroapă o temă care, departe de a fi epuizată, revine în forţă odată cu macabra descoperire din 2014 a cimitirului secret din Dealul Cizmei, „cu toate ţestele acelea fracturate şi găurite, cu cutiile toracice ciuruite de alice”, într-un roman ce-ţi taie suflarea, Băieţii de la Nickel, Humanitas, 2020, distins cu Pulitzer Prize 2020 şi Orwell Prize 2020.
Tânărul Elwood Curtis primeşte „cel mai frumos cadou din viaţa lui în ziua de Crăciun a anului 1962”, un album cu Martin Luther King la Dealul Sionului, pe care „nu-l dădea niciodată jos de pe platanul pick-upului”, iar asta îi va schimba viaţa – vai! în moarte, dar să nu anticipăm –, pentru început scoţându-l în stradă la marşuri de protest, apoi determinându-l să facă tot ce-i stă în putinţă ca să meargă la colegiu… Doar că visul său, atât de aproape, se-ntoarce în coşmar, odată cu plasarea sa într-o şcoală de corecţie: „…în clipa asta, sunteţi cu toţii nişte Viermi. (…) Dacă vă purtaţi cum trebuie, sunteţi răsplătiţi şi urcaţi pe scara ierarhică”. Însă abia prima bătaie încasată, ce se lasă cu o spitalizare de câteva săptămâni, îi va băga minţile în cap: „Nu există un sistem superior care să ghideze brutalitatea la Nickel, ci doar o râcă generalizată, ce n-are nimic de-a face cu oamenii. (…) Violenţa este singura pârghie suficient de mare ca să pună în mişcare lumea”. Trec peste scenele din aşa-zisa „Casă Albă”, unde băieţii sunt bătuţi cu bestialitate; abia dacă amintesc despre locul numit „în spate”, unde „din când în când, un băiat negru e adus aici şi încătuşat între copaci. Cu braţele întinse. Apoi, îl bat cu o cravaşă până îl fac făşii-făşii” (ceea ce păţeşte Griff: „Când autorităţile din Florida l-au exhumat, cincizeci de ani mai târziu, expertul criminalist a observat, pe lângă celelalte acte de violenţă atestate de oasele fracturate, şi fracturile de la nivelul încheieturii braţelor şi a presupus că fusese privat de libertate înainte de a muri”); şi mă opresc la „Capacitatea de a suferi. Elwood – toţi băieţii de la Nickel – prin această capacitate existau. Graţie ei respirau, mâncau, visau. Asta era viaţa lor de-acum. Altminteri, ar fi pierit. Bătăile, violurile, neînduplecata lor cernere. Răbdau”, şi care-i va bântui pe supravieţuitori până-n ultima clipă, şi chiar după: „Poate că Nickel este ceea ce-l aşteaptă în viaţa de apoi, cu o Casă Albă în vale şi cu o eternitate de terci de ovăz şi frăţia infinită a unor fraţi călcaţi în picioare”, fapt care-l va determina pe Turner să „spună povestea lui Elwood, orice ar fi să i se întâmple. Fie ce-o fi. O să caute mormântul lui Elwood şi o să-i povestească viaţa de după momentul când a fost secerat pe izlazul acela. Cum l-a pătruns momentul acela şi i-a schimbat viaţa” – şi numele, adaug, căci băiatul, singurul care scapă din cei doi fugari, îşi va spune de-acum înainte Elwood Curtis, cinstind astfel memoria prietenului ucis.
Profetice, cuvintele lui Martin Luther King: „Şi totuşi, fiţi siguri că o să vă înfrângem prin capacitatea noastră de a suferi şi într-o bună zi ne vom câştiga libertatea”.
24 aprilie ’23