Conversațiile Martei Petreu

În linii mari, pare că două ar fi manierele dialogale în lumea noastră scriitoricească. Una distributivă, unde întrebătorul, fie gazetar, reporter sau scriitor la rându-i, se pliază pe biobibliografia interlocutorului, dornic să-i pună cât mai bine conturat în valoare personalitatea, ori să-i descifreze misterul, și alta atributivă, unde subiectul devine în cele din urmă pretext fie pentru spectacolul reporterului, fie pentru obsesiile ori agenda secretă ale acestuia. Când am scris despre Convorbiri la sfârșit de mileniu de Mircea Iorgulescu, remarcam tocmai justa distribuire a criticului într-o remarcabilă varietate de stiluri, vârste și destine, în tradiția interviului interbelic – F. Aderca, I. Valerian, R. Dianu – care ajunge inclusiv la Adrian Păunescu și George Arion. De data aceasta, în cele 28 de interviuri realizate începând din 1991 de Marta Petreu pentru revista „Apostrof” și reunite în volumul Conversații cu... apărut la editura Universal Dalsi în 2006, ne aflăm în prezența unei energii atributive, care-și supune subiecții propriei agende.

Marta Petreu

Convinsă de justețea premeditată a argumentelor sale și de irezistibila lor forță de seducție, ea își învăluie acaparator interlocutorii și îi descoase dibaci până ce și-i face aliați fideli întru cauza prestabilită, fie aceasta feminitatea, ba chiar, la limită, feminismul egalitarist și revendicativ, evreitatea, sau cerchismul sibiano-clujean, fie ardelenismul, optzecismul invincibil, corporalitatea, sexualitatea sau polaritatea provincie-capitală. Atunci când filosoful logician, eseistul istoric literar și jurnalistul atacă frontal și iau fața poetului febril și intelectualului tezist, invitații acceptă cu noblețe captivitatea și oferă cu atrăgătoare dărnicie revelații, cum se întâmplă cu Dorli Blaga, Anton Dumitriu, Cornel Țăranu, Arșavir Acterian, I. Negoițescu, Cornel Regman, Horia Stanca sau Mircea Zaciu, Ștefan Baciu și Andrei Pleșu. În schimb, cu Ileana Mălăncioiu, Ruxandra Cesereanu, George Vulturescu, Emil Hurezeanu, Dora Pavel, Gabriela Melinescu, Norman Manea sau Alain Paruit, manipularea pare intens premeditată și răsfățul narcisiac al jurnalistului exhibă complicități și face din mărturii pledoarii deghizate.

Culmea e că însăși autoarea dezvăluie încă în prefață că nu este „în mod natural înzestrată” pentru genul entretiens, interviews etc., doar că supune dialogul unei prejudecăți reducționiste. „Cum interviul este, după părerea mea, în primul rând o formă a flateriei, sunt mulțumită că interlocutorii mei sunt bine puși în evidență în aceste conversații”. Mai înțelegător și cuprinzător se dovedește Cornel Regman când pune just în balanță poetul și gazetarul, fiindcă, să nu uităm, curiozitatea întrebătorului de aici aparține în chip esențial arhitectului egocentric acaparator al „Apostrof”-ului și abia în ultimă instanță poetei pasionate de culisele istoriei mici și de grilajele corectitudinii politice. „Cine o cunoaște pe Marta Petreu din versurile sale amare, sarcastice, necruțătoare cu lumea și cu ea însăși, obsesiv aliniate la un comportament de insomniacă și în același timp pe entuziasta, atașanta, calina, curajoasa, puternica – psihic și moral – persoană care a întemeiat Apostrof>, una din cele mai dinamice reviste din țară – spunea Cornel Regman – va putea oare să reziste ispitei de a crede în ambivalențe, în dedublare? Pentru că avem aici chiar proba unei existențe bipolare în care imaginativul ce tinde spre dezastruos conviețuiește cu o structură pozitivă, prin excelență constructivă. În ambele cazuri cu rezultate fecunde. În primul, pentru cauza poeziei, în al doilea pentru cauza literaturii și a culturii.”

Așadar, când, în defavoarea show-ului egocentric, primează interesul istorico-literar, conversațiile Martei Petreu se învecinează ca funcționalitate cu cele trei volume de Biografii posibile semnate de Ileana Corbea și Nicolae Florescu. Anton Dumitriu își rememorează cu egală participare anii de închisoare, 1948-1954, și evoluția care l-a dus la Istoria logicii, ca și o scenă copleșitoare de la Aiud cu Iuliu Hațieganu. Cu dibăcie remarcabilă se ajunge de la tentativele de sinucidere ale lui I. Negoițescu, la sexualitatea precoce a acestuia. „La 23 de ani eram încă virgin, dar obsedat sexual. Am avut întotdeauna față de actul fizic o repulsie de neînțeles, deși dorința mă teroriza. Eram student și nici nu știam în ce constă el de fapt. Nu cred ca cineva să fi plâns mai mult ca mine”. E de așteptat ca numărul „Apostrof”-ului ce va fi dedicat apariției Jurnalului lui „Nego”, autorul-cult al Martei Petreu, să aibă peste o sută de pagini.

Mircea Zaciu își mărturisește – surpriză totală – o satisfație. „Un singur critic a avut răbdarea – dar și pătrunderea extraordinară – să mă scruteze prin intermediul unui text, Livius Ciocârlie, scriitorul extraordinar și subtil, scriind despre cartea mea Teritorii, a intuit cel mai bine eul meu autentic”. Atacat cu baionetă la Noica, Andrei Pleșu răspunde memorabil și în chipul cel mai larg exemplar: „Nu-mi plac cei care nu-l pot citi pe Gherea pentru că-i de stânga și pe Nae Ionescu pentru că-i de dreapta. Nu mi se pare că pentru însănătoșirea climatului nostru intelectual strategia cea mai rentabilă, urgența supremă, prioritatea absolută, e exersarea spiritului nostru critic pe cazuri ca Eminescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica”. Benefic provocatoare sunt declarațiile despre ratare ale lui Alex Ștefănescu și mai ales acest verdict: „În România există o conspirație a nerealizaților îndreptată împotriva elitei, a elitei din orice domeniu. Această conspirație ne-a lăsat-o amintire comunismul și este, de altfel, esența lui”. Impresionantă este recunoștința pe care i-o poartă, peste ani, Ileana Mălăncioiu lui Emil Botta, cel care a sprijinit-o la debut.

Însă o adevărată sărbătoare este dialogul cu Dorli Blaga, unde chiar se petrece coincidența poet-redactor, odată cu empatia reciprocă și unde tandra complicitate a celor două doamne îmbină convingător anecdotica de breaslă, rigoarea documentară și reveria introspectivă, fie că este vorba de mult răstălmăcita relație a lui Blaga cu șirul muzelor sale ispititoare, ori de îngăduința Corneliei Blaga – demult devenită aproape legendară în perimetrul istoriei literare – față de slăbiciunile, în cele din urmă înduioșătoare, ale soțului –, fie că se vorbește despre destinul spectacologic al dramaturgiei blagiene. La pagina 295 e de citit, chiar dacă doar cu neputincioasă revoltă, povestea interzicerii montării lui Mihai Măniuțiu cu Tulburarea apelor, înainte de 1989, proiect asasinat de Mihai Dulea în persoană. Până acum, tot ce știam din interviurile regizorului era doar persistența visului său de a-și înfăptui viziunea într-o biserică ruinată și abandonată. Altminteri, rămânem cu informația că Dinu Cernescu a reușit, totuși, un „Zamolxe foarte interesant la Budapesta în 80”, dar în special cu detaliile despre Tudor Bugnariu și clarificarea bârfelor privind relația fiicei lui Blaga cu George Ivașcu. Și convorbirea cu Cornel Țăranu este plină de informații cu bătaie lungă.

Îmi place să cred că, nu peste multă vreme, Marta Petreu își va reedita, îmbogățită și actualizată, însumarea conversațiilor, adăugând poate și una cu Ion Vartic.