Linkuri accesibilitate

Dan C.Mihăilescu

marți 23 iulie 2019

Calendar
iulie august septembrie octombrie noiembrie decembrie
iulie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
1 2 3 4 5 6 7
8 9 10 11 12 13 14
15 16 17 18 19 20 21
22 23 24 25 26 27 28
29 30 31 1 2 3 4
Dan C.Mihăilescu

Întors căpitan din război, rănit și în Est, și în Vest, rămas în memoria trupelor ca „eroul de la Cotul Donului”, fostul sublocotenent Nicu Negrici, va lucra după 1944 pe șantiere de construcții sau ca hamal la Agrocoop.

Cum am terminat de citit amintirile din război ale ofițerului Nicu Negrici, am și deschis cartea fiului său Eugen Negrici, Expresivitatea involuntară, 1977, să văd la ce subcapitol aș putea plasa acest memorial de război ce traversează România și Basarabia din iunie 1941 până la Oarba de Mureș, în septembrie 1944. Adevărat, reacția este una copilărească, însă modul meticulos și decupajul estetic ce compensează realitatea măcelului lasă impresia că această mărturie ar fi fost lucrată anume cu gândul la viitoarea teorie literară a fiului, pentru care scenografia unor asemenea expresivități consună cu „plăcerea cutreierării printre ruine, de-a lungul desenelor neobosite ale pereților igrasioși, printre formațiuni geologice stranii”.

Un cutreier printre ruine sunt și memoriile ofițerului Nicu Negrici, născut în 1909, în satul Buda, comuna Ocnele Mari, Județul Vâlcea, trecând Prutul la 21 iunie 1941 cu Armata Regală, în regimentul 2 Dorobanți din Brigada 12 Infanterie, sub conducerea colonelului Dobriceanu, respectiv a colonelului Petre Haas. Când vede Ordinul de atac al Mareșalului Ion Antonescu, sublocotenentul notează: „Primul lucru care mi s-a înfipt ca un ghimpe în creier a fost fatalitatea declanșării marelui măcel exact la aceeași dată când Napoleon pornea marea-i, dar fatala-i campanie din 1812 împotriva imensității Imperiului moscovit”. Observați desigur frazarea nobilă, de sobră densitate, într-un stil ca de general cu vechime, așa că mă grăbesc să precizez că, înainte de a intra la Școala de Ofițeri de Infanterie de la Sibiu și apoi la Academia Militară, Nicu Negrici fusese student la Facultatea de Litere, scriind poezii și memorii până la bătrânețe.

Față de clasicele trăsături ale memoriilor de război, unde conducătorii militari cultivă stilul precis de proces verbal, pentru documentarea posterității, pentru cauționarea erorilor, autodisculpare sau cu elan triumfalist, soldatul de rând preferă jurnalul sec și percutant, îmbibat de autocompătimire, dor de casă și familie, plus reverii ale copilăriei. Amintirile... lui Nicu Negrici se situează între cele două caracteristici. Aptitudinile pe care autorul și le observă singur – exactitate, documentare intensă și chiar pedanteria detaliilor – se asociază eficient cu lirismul autentic și decupajul pitoresc, autorul fiind poet și desenator toată viața. Dar pentru mine calitatea care asigură suspans-ul și face atracția lecturii este sinceritatea anti-retorică prin care se repune în pagină firescul, oricât de inconfortabil sau chiar inavuabil ar putea fi. De exemplu, nu găsești prea des în memorialistica de război, fie de la noi, fie de aiurea, atât de accentuată nevoia ofițerului de a-și pune pe față „masca optimismului” pentru a-și îmbărbăta subalternii. De obicei se preferă impetuozitatea, etalarea ținutei marțiale, odată cu rezumarea discursului invariabil patriotic. În cazul de față, după ce Nicu Negrici ne arată cum s-au ridicat entuziast și spontan cinci mii de brațe ostășești în semn de mândră asumare a ordinului antonescian de atac și trecere a Prutului, nu omite să remarce și cele câteva abțineri: „Colonelul, prea sigur pe rezultat, a făcut imprudența să întrebe și dacă este cineva contra. În stupoarea și uimirea tuturora, trei brațe din trei puncte diferite s-au ridicat în sus ca trei semne de mirare sau, mai bine zis, ca o mustrare semnificativă. Erau locotenentul de rezervă Stănică Emilian, învățător de profesie, și fruntașii Căpățână Ion din Blidari și Pârvuică Dumitru din Glăvile, ambii plugari de meserie. Niciunul din ei nu era comunist, nici legionar și nici muncitor”.

Presupun că istoricii militari, și în special sovietologii, își întemeiază inclusiv pe memorii subiective de război afirmațiile despre răzvrătirile ostașilor din 1905 sau 1917, despre dezertări, anarhie, treceri la inamic și execuții sumare, inhalare de eter sau aprovizionare cu vodca înaintea atacurilor în spatele liniilor, ori despre prezența trupelor NKVD în spatele liniilor de trăgători, a căror misiune era să-i împuște pe loc pe cei care refuzau să lupte. La noi însă, nu mi-a mai fost dat să citesc scene precum biciuirea pe pielea goală a unor soldați care părăsiseră fără voie cazarma, ori cazul celor doi căpitani, Alexandrescu și Savu, împușcați pe la spate de propriii lor soldați la asaltul asupra Odesei.

Avem, desigur, multe și variate mărturii despre masacrul de la Turtucaia, dar foarte puține evocări semnate de militari despre trenurile morții, așa cum face în capitolul respectiv Nicu Negrici, vorbind despre vagoanele de vite în care erau înghesuiți evrei din Ungaria și Ardealul de Nord. La fel, memorialistul nu se face că nu vede panica nebună care-i apucă pe ofițeri la auzul strigătului „Vinerușii!”, ca și scena de delir colectiv în care soldații se apucă să tragă în neștire în toate părțile, înrobiți de o halucinație colectivă, în lipsa unei coordonări literalmente germane. În același timp, oricât de sinceră și vizibilă era compătimirea evreilor deportați de horthyști, lăsați parcă să moară de vii în gara Tărtășești, atunci când era vorba despre partizanii roșii, comandanții români le ordonau imediat executarea. Aici, comportamentul lui Nicu Negrici e desăvârșit: cei doisprezece „fioroși” bolșevici „erau doisprezece nenorociți de evrei din târgul Hâncești, fugiți de groază și ascunși în desișurile codrului, deoarece li se spusese că pe acolo vor trece trupe hitleriste. Nu mi-a fost ușor să-l conving pe comandant că am face o gravă și de neiertat eroare considerând pe acești nenorociți drept partizani. Erau cinci femei, trei copii și patru bătrâni care abia-și mai târâiau zilele, nemâncați, hăituiți și îngroziți. Au rămas la postul de comandă, hrăniți și respectați, iar a treia zi, când am trecut prin Hâncești, i-am lăsat la casele lor. Cât de fals poate fi scrisă istoria!

Din memoriile de război ale unor politicieni sau capi ai armatei mai aflăm despre treceri la inamic, precum cazul Sturdza, despre concurența și comploturile de popotă, despre carierism, dueluri ori împărțirea corpului ofițeresc între legionarism și bolșevism, ca și, mai ales, transformarea rechizițiilor în jafuri în toată regula. Dar niciodată nu vom întâlni acolo un asemenea dialog care cântărește cât o felie din Moromeții lui Marin Preda și dă seama de mentalitățile populare ale epocii mai mult decât o cronică ad hoc, sau o retrospectivă specializată:

Uitându-se la casele dintr-un sat care trebuia supus bombardamentului de artilerie, doi țărani vâlceni compară casele cu așezările lor de acasă. Încet-încet, îi cuprinde deznădejdea că, măcar de Crăciun, or ajunge acasă.

– Ce să-i faci, mă Ilie, așa ne-a fost nouă scris. Însă omul e dator să nădăjduiască. Că doar n-om muri toți.

– Mă, și când te gândești că ne-a plesnit cu plecarea tocmai în toiul muncii.

  • Am lăsat porumbii de copăit, grâul de secerat, fânul de cosit și mă gîndesc mereu ce-o fi făcând amărâta aia de nevastă-mea singură.
  • Mă, voi cel puțin n-aveți copii, dar a mea, cu patru copii, niciunul de muncă și colac peste pupăză și cu mă-sa, amărâta aia de soacră-mea mereu bolnavă.

Alături de astfel de personaje demne inclusiv de Marin Sorescu și Titus Popovici, trecem prin Odesa, Tighina, Arsura, Hâncești, Nârnova și Bujor (lângă Leușești), Taraclia, Hăcmălia și altele. Decupajul, cum spuneam, este necruțător dar acordă valențe estetice chiar și celor mai înfricoșătoare situații, întâmplări și personaje. Pe o pagină, privirea soldaților se scaldă în raiul unei livezi, pentru ca pe pagina de alături iadul să ia locul raiului cu aceeași forță captatorie: „În imediata noastră vecinătate, de-a lungul drumului, o grădină de cireși și vișini încărcați de fructe coapte păreau niște bulgări uriași de jerăgai. Acolo se adăpostiseră în așteptare două plutoane din Compania a 8-a Mitraliere, a căpitanului Alexandrescu. Căluții cu samarele, mitraliere și cutii pline de muniție, mutau greutățile când pe un picior, când pe altul, blânzi și cuminți, fără să se atingă nici de cel mai apropiat smoc de verdeață. (...) Deodată, un potop de foc de artilerie s-a dezlănțuit de-a lungul văii. Văzduhul parcă s-a rupt deasupra noastră și un pachet de proiectile a explodat peste noi. Cel puțin o masă de 15-16 proiectile căzuse în plin peste Compania de Mitraliere îngrămădită pe sub pomi. Oameni și animale sfârtecate de mânia fierului. Spânzurați prin pomi. Cai înnebuniți de groază, cu privirile rătăcite, cu picioarele rupte, se zbăteau sub greutatea samarelor răsturnate. Gemete de oameni răniți, horcăituri de muribunzi, unul cu burta sfârtecată încerca în disperare să-și adune de pe jos mațele, să le introducă prin ruptură, altul înnebunit alerga în neștire căutându-și pușca pe care o avea în mână, iar cei rămași în viață, mai lucizi, căutau liniștiți să descurce fiarele din carnea încă vie”.

Paradoxal, dar astfel de peisaje sângeroase, pe care azi nu le găsim decât în romanele lui Mo Yan, se învecinează în chipul cel mai natural în Amintirile... lui Negrici cu idilismul de basm al altor scene, cum se întâmplă în târgul Hâncești cu bătrâna Parascovia, care îl vindecă pe ofițerul narator numai cu lapte bătut și ouă de bibilică.

Întors căpitan din război, rănit și în Est, și în Vest, rămas în memoria trupelor ca „eroul de la Cotul Donului”, fostul sublocotenent Nicu Negrici, odată salvat de la Oarba de Mureș, va lucra după 1944 pe șantiere de construcții sau ca hamal la Agrocoop. În 1952 va fi epurat din armată, nu fără legătură cu prietenia sa cu Radu Gyr.

Dan C. Mihăilescu

XS
SM
MD
LG