Linkuri accesibilitate

Dan C.Mihăilescu

sâmbătă 8 august 2020

Calendar
august 2020
Lu Ma Mi Jo Vi Du
27 28 29 30 31 1 2
3 4 5 6 7 8 9
10 11 12 13 14 15 16
17 18 19 20 21 22 23
24 25 26 27 28 29 30
31 1 2 3 4 5 6
Dan C.Mihăilescu

Ca mai tot studentul filolog, am fost și eu sedus pe la douăzeci de ani de mania etimologismului. Toate necunoscutele, toate noțiunile esențiale, filozofie, viață, religie, idei, se supuneau ca prin farmec etimonului real ori fantezist, mai ales că îl aveam în Ioan Alexandru pe mijlocitorul fascinat nu numai de energiile necreate, ci și de Heidegger, un Alexandru proaspăt întors din Pădurea Neagră și pentru care etimonul era alfa și omega pentru orice. Pe atunci, am dat într-o carte a lui Șerban Stati de etimologia cuvântului întâmplare. Era vorba desigur de templu, adică de locul în care profetesele așteptau apariția haruspiciilor (viitoarele bune auspicii), respectiv porumbeii zeiești purtători ai mesajelor premonitorii urzite Dincolo. Or, cum apariția și aterizarea porumbeilor in-templum întru con-templare era totalmente imprevizibilă și, deci, invariabil surprinzătoare, noțiunea întâmplătorului era ca și forjată. Mi-am readus-o acum în minte ca introducere pentru Cartea întâmplărilor, coordonată în 2019 de Tatiana Niculescu la Humanitas.

Subintitulată Mistere, ciudățenii, uimiri, cartea are un casting lăudabil și invidiabil, douăzeci de personalități cu vârste, temperamente, convingeri și stiluri diferite, însă reunite perfect în jurul a tot ceea ce înseamnă determinarea destinului de voința celor nevăzute. Semne prevestitoare, coincidențe stranii, mesaje oculte, vedenii, himere onirice, mesageri bizari, scene ambigue, dătătoare de fiori, camuflări ale sacrului în profan, situații limită sau bizarerii inexplicabile. Acestea sunt adevăratele personaje ale cărții, pe care Mircea Eliade le-ar fi reunit în noțiunea „avertismente”. Când Claude-Henri Rocquet îl întreabă pe Eliade în Încercarea labirintului:

„– Credeți că cineva care vrea să se cunoască și să se tranforme trebuie să-și noteze câteodată visele?”, scriitorul răspunde:

„... – Cred că în aceste vise, de care-mi aduc uneori foarte bine aminte, e vorba de autorevelația propriului destin. Destinul se dezvăluie, în sensul unei existențe care se îndreaptă spre un scop precis, o acțiune, o operă, pe care trebuie să le îndeplinești... E vorba de un destin profund, deci și de obstacole pe care trebuie să le întâmpini. E vorba de hotărâri grave, ireversibile, pe care trebuie să le iei.

Tatiana Niculescu mărturisește că „ideea unui volum colectiv care să cuprindă atingeri cu lumea nevăzutelor” i-a venit în urma propriilor experiențe bibliografice. Suita de întâmplări aproape inexplicabile rațional a determinat-o să accepte că „realitatea, încifrată în cifratele-i camuflări, bate cea mai năstrușnică închipuire. (...) Iată-ne așadar pe toți cei adunați în acest volum al uimirilor povestindu-ne întâmplări, coincidențe, vise, ciudățenii, de care primii surprinși suntem noi înșine. Surprinși în ambele sensuri: surprinși de situațiile în care ne-am trezit și surprinși în flagrant delict de coabitare cu o logică nevăzută care ne depășește și ne face ridicoli în fața rațiunii dominante”.

În debutul unei mărturisiri împânzite de aripile puflase ale unor mesageri ai întunericului, înzestrați cu înainte-vedere, ce i-au traversat provocator existența de la douăzeci de ani și până astăzi, Corina Șuteu recunoaște: „Am avut de copil convingerea nestrămutată că trăim cu toții în interiorul unui scenariu miraculos, pe care îl scriem pe măsură ce îl parcurgem și pe care, din când în când, îl mai scriu și alții pentru noi, iar noi îl interpretăm doar, mai bine sau mai prost, după capacitatea fiecăruia. Mi-a plăcut și îmi place și azi să cred că inimaginabilul se poate întâmpla, că există miracole, că, descifrate cu atenție, situațiile vieții au semnificații pe care nu le percepem imediat și poate pe care nu le vom înțelege pe deplin niciodată”. „Nu deschiderea către posibilul altei lumi îmi lipsește, ci disponibilitatea de a crede că invizibilul poate fi sistematizat, cunoscut”, recunoaște Gabriel Liiceanu.

Pilonii ce susțin arhitectura acestei suite de năzăriri, descântece și lecuiri miraculoase sunt, cel dintâi, încrederea autorilor, fără excepție, în metafizic și, apoi, relația de fecundă reciprocitate dintre sinceritatea/autenticitatea mărturiilor și luxurianta lor literaturitate. Așa se face că, în cele din urmă, chiar și când ești ispitit de suspiciune, decretând implauzibile unele mesaje ori secvențe, forța persuasivă a fabulației te face să accepți autenticul confesiunii. Mai departe, e vorba de însuși tonul demersului pentru care a optat încă demult Tatiana Niculescu, în binecunoscuta tradiție a bunei cumpăniri tipice spiritului britanic și statutului BBC, deosebit și de excesul factologiei germane, și de panașul retoricii emoționale al eseisticii franceze. Același nepartizanat și aceeași bună poziționare între polarități care i-au ghidat riscantul surfing printre statuile cu nimburi de pucioasă ale unor Corneliu Zelea-Codreanu, Elena Lupescu, Carol II, Nae Ionescu și cazul Tanacu, au obligat-o la timeout-ul reprezentat de incursiunea în biografia Reginei Maria și au favorizat acum acest colind la hotarul dintre lumi, unde fiecare ambiguitate lucrează în favoarea unei înțelegeri armonioase.

Cel mai semnficativ și totodată mai spectaculos lucru aici este însuși indecidabilul, adică păstrarea întregului pe hotarul dintre bine și rău. Dacă ne gândim la vremea când Lucian Blaga cocheta cu bogumilismul și răspundea aproape marcionit la întrebarea „De unde-și are raiul lumina?” prin „Îl luminează iadul cu flăcările lui”, va trebui să ne amintim că el vedea sălașul lui Nefârtate chiar între hotare. În Cartea întâmplărilor, același spațiu indecis, pustiit, secătuit și infertil pe vecie nu mai e destinat exclusiv diabolicului, ci unei paradoxale osmoze între angelic și demonic. Nu de supranatural sau de paranormal este vorba aici, unde se pledează în principal pentru trezvie, cum ziceau vechii Părinți, adică pentru deschiderea ușilor și ferestrelor ființei către mesajul nevăzutelor, către o suprarealitate ambivalentă.

Cine este cel ce rostește cuvintele? Cine este cel ce dictează?” ne lasă indefinit în suspensie Ana Blandiana după o scenă bizară, cu litere revoltate într-o tipărire halucinantă, unde rigoarea, logica și ierarhia sensurilor se împiedică de o forță implacabilă, nedeclarat demonică, dar fără o sorginte credibilă. Pe cât de captiv este Mircea Cărtărescu în propriul „imperiu mnezic”, pe atât de binecuvântat de liber este să-l cutreiere cu voluptate. Dar cine poate spune sigur dacă scurtul înec de la vârsta de 10 ani a fost o ursită anume urzită pentru viitorul scafandru în inconștient, sau o alfabetizare întru moartea ritualică? Să-ți vezi, precum Ioana Pârvulescu, umbra megaloscopată pe zăpadă, ori să te salvezi in extremis de la o catastrofă grație unei hierofanii inexplicabile, reprezintă o camuflare a sacralității, dar poate fi și o lucrătură a nenumitului stăpân al aporiei. La fel, împins pe nevăzute din spate de suflul întunericului, „personajul” Cristinei Cioabă va fi salvat de justesse de un zid invizibil al luminii necreate, al cărui zidar poate fi în egală măsură Fârtate și Nefârtate, dacă nu cumva optăm pentru același Mare Păpușar care poate fi citit deasupra tuturor marionetelor imaginare ce compun strania coregrafie a întregii cărți.

Aceeași ambivalență osmotică o regăsim în biblioteca alchimică a lui Florin Bican, în istoria brățării călătorite parcă psihopomp între Ioana Nicolaie și Ov. S. Crohmălniceanu, în vaza lui Vili din proza semnată de Adriana Bittel, în viziunile spectrale ale Andreei Răsuceanu, ca și în Ferentarii cu descântece ai Alinei Pavelescu, sau în grădina cu povești a bunicii lui Marius Chivu.

Până la un punct, ai senzația că primează diabolicul disjunctiv, cel care fisurează, sabotează sau destramă realitatea prin breșele fantasticului (în definiția lui Roger Caillois), după care observi că elementul hotărâtor rămâne conjuncția, închiderea fantelor sulfuroase, epifania vindecătoare făcută în numele sinesteziei armonioase. Totul e să fii pregătit permanent pentru apariția mesagerului și a mesajelor de dincolo, într-o neadormire ce asigură combustia și perenitatea scriiturii. Iar dacă nu întâlnim fantome, zâne, troli și zombies, sau vampiri în case bântuite avem în schimb himere zoo- și antropomorfe, fetișuri, făpturi mediumnice, intersecții inexplicabile întrupate la mijloc de drum între arsenalul romanului gotic și filmele tip „Twin Peaks”, „Tales of Unexpected” și „Twilight Zone”.

La o judecare pripită, ar putea să rezulte că cele două impulsuri dominante aici, voința confesivă și voința literaturizantă, obligă la o lectură disociată între scrierea de sine și exuberanța estetizantă. De o parte, Cristina Cioabă, Mircea Cărtărescu, Ioana Pârvulescu, Gabriel Liiceanu, Monica Pillat, iar de cealaltă parte, Florin Bican, Gabriela Tabacu, Ioan-Florin Florescu, Andreea Răsuceanu, Ioana Nicolaie și Adriana Bittel. Însă deschideri generoase către cărți viitoare există din partea tuturor. Dacă Monica Pillat oferă aici o cheie pentru măcar unul dintre sertarele ce compun Croitorul de cărți, Corina Șuteu se lasă imaginată ca scenarist, dramaturg sau redutabil autor de eseuri autobiografice, iar Ioan-Florin Florescu poate face din personajul cocoșatului cerșetor de aici, parcă născut simultan din Gogol, Bulgakov și Beckett, un cap de serie pitoresc-psihologică. Să sperăm că Florin Bican își va continua viziunile de fantastic magico-livresc în linie E. A. Poe-Villiers de l’Isle-Adam, că Andreea Răsuceanu îl va relua înzecit pe Krapp și că Gabriela Tabacu va definitiva o „Carte a Marinei”, care să lege eliadesc metafizica Bucureștilor de tragismul destinelor ostracizate.

Probabil că Mircea Eliade ar fi degustat cu voluptate acest volum ca mentor, martor și adeseori călăuză în itinerariile reunite aici.

Blogul literar semnat de Dan C.Mihăilescu pentru radio Europa Liberă.

Poate că, dintre toate formele de adicție, aducererea aminte este cea mai inofensivă, dacă nu chiar una benefică. Ceea ce la Eminescu se putea rezuma în „Mergi, tu, luntre-a vieții mele, pe-a visării lucii valuri” dimensionează imperiul Mnemosynei la nivelul istoriei întregii omeniri. În oglindă, dacă ar fi să înrămez suita de rememorări și portrete evocative din prima tinerețe literară, așa cum face Mircea Cărtărescu în Creionul de tâmplărie, recentul său volum publicat la Humanitas (2020), aș apela la eternii Beatles, referință inconturnabilă în cuprinsul lunedismului optzecist, și anume la faimosul Lucy in a Sky with Diamonds.

Cu timpul, Mircea Cărtărescu, tot coborând terapeutic în propriul „imperiu mnezic”, a ajuns un adevărat șlefuitor de diamante, operațiune pe care o face cu aceeași fervoare compulsivă cu care Brâncuși își polisa la nesfârșit marmorele și bronzurile. Pe de altă parte, decoctul invocativ și coborârile repetate în Maelström-ul amintirilor consună și cu ceea ce a fost intens controversat în cazul pomenitului șlagăr al Beatleșilor – acronimul LSD, descifrat de unii în titlu. Pe scurt, mi s-a părut că autorul este mai puțin indentificabil cu colindătorul unui album de fotografii din tinerețe și mai mult cu personajul îndemnat să „Picture yourself in a boat on the river,/ With tangerine trees and marmelade skies”. Să nu uităm că spiritul beatnic-psychedelic a fost adeseori invocat în perimetrul generației pentru care volumul Aer cu diamante a devenit demult un reper esențial. Mandarinii de pe mal sunt mărturiile înviate de memoria afectivă a lui Mircea Cărtărescu precum Mircea Nedelciu, Ion Stratan, T. T. Coșovei sau Alexandru Mușina, dar și Florin Iaru, Ion Bogdan Lefter și Simona Popescu, în timp ce fundalul celest cu nori de marmeladă este asigurat de buna cumpănire pe care autorul reușește să o țină între cele trei cenacluri formatoare și susținătoare ale spiritului optzecist: „Cenaclul de luni”, coordonat de Nicolae Manolescu, „Junimea” lui Ov. S. Crohmălniceanu și „Universitas”-ul arbitrat de Mircea Martin.

Calitatea primordială a acestor mărturii este generozitatea disponibilității afective și intelectuale. Acum patruzeci de ani, multă lume acuza optzecismul de sectarism – un fel de adamism narcisiac datorită căruia, din toată literatura română, nu supraviețuiau decât puținii precursori care au făcut posibile volumele Aer cu diamante și Cinci. Acum, odată cu galeria afectivă din mărturisirile lui Cărtărescu, se plămădește un credibil și captivant pandant al Levantului, de această dată în perimetrul postmodernității. Așa cum acolo scriitorul reușea să facă simbioza celor trei mari direcții ale literaturii române (eminescianitatea, caragialismul și macedonskianismul), în Creionul de tâmplărie reușește să-i facă vecini în ecosistemul personal pe Marin Preda, Nichita Stănescu, Florin Mugur și Paul Georgescu, pe Virgil Mazilescu, Simona Popescu, Gellu Naum, Svetlana Cârstean și Ana Maria Sandu.

Eu pustiit în egală măsură de vitregia vieții românești și umilințele la care l-a supus programatic obștea literară, Mircea Cărtărescu și-a deschis ferestrele și ușile ființei literare către toți ceilalți care, ca și el, au fost și sunt încă exclusiv dăruiți creativității și vieții literare, croiți în cultul prieteniei și dotați intertextual cu gravitate ludică, obsesia construcției de sine, ethos cultural și fervoarea comuniunii.

Datorez totul literaturii. Ea a ținut pentru mine loc de educație morală și religioasă, prin filtrele ei am privit, întreaga viață, spectacolul lumii”. „M-am certat și m-am împăcat cu Traian (T. Coșovei, n.n.) de nu mai știu câte ori. Niciodată însă n-am putut avea pentru el vreo urmă de resentiment. Ne unea, în primul rând, singurătatea(...) Traian era în același timp un sentimental și un cinic. Ni se alătura uneori Tudor Jebeleanu, el însuși om singur pe vremea aceea. Cred că ei doi mi-au rămas, în ciuda a orice, cei mai dragi prieteni din acea epocă extraordinară. Pe Florin (Iaru, n.n.) nu l-am înțeles niciodată prea bine, iar Nino Stratan mă complexa. Dar cu Traian și Tudor m-am simțit întotdeauna la largul meu”.

De-a lungul acelorași fine disocieri și asocieri, eul evocator își transferă emoția vindecătoare a rememorării în osmoza cu ceilalți și reușește să facă din suma însingurărilor individuale un triumf colectiv la fel de nobil ca spiritul catacombar de altădată. Apropo de catacombă, captivant este aici portretul făcut acelui bârlog cu nestemate livrești și încântări de Halima care a fost depozitul Editurii Cartea Românească acum o jumătate de veac, unde depozitarii, adevărați artiști înzestrați cu virtuți ostapbender-iste, erau Mircea Nedelciu, Florin Iaru, Dan Stanciu și Călin Angelescu. Celui din urmă, Cărtărescu îi rostuiește aici o statuie aproape năucitoare.

Însă adevăratele personaje care focalizează întreaga energie afectivă a autorului rămân Nino Stratan și Madi Marin.

Viața Marianei Marin mi se pare azi un film tragic, pe care am avut șansa (și teroarea) să-l văd de la început până la sfârșit. Mi-a fost foarte dragă. Nu mă pot consola doar cu poezia ei, oricât de eroică și de fermă și de vizionară ar fi. Pentru mine, ea va rămîne pentru totdeauna fata brună, cu dinți strălucitori și umeri puternici, fata plină de ironie și vitalitate cu care stăteam cot la cot pe băncile scrijelite ale Amfiteatrului Odobescu. (...). Când o mai vedeam, eram stupefiat cât de mult se ofilise, de cât de diminuată era. Trecută prin suferințe psihice teribile, incapabilă să-și câștige existența, subminată de alcoolism, Madi își desăvârșea opera de sinucidere conștientă. Abia după câteva luni de odihnă într-un sanatoriu părea să-și fi găsit, cel puțin parțial, un echilibru. (...) Trebuia s-o accepți așa cum era: excesivă în toate, dar mai cu seamă în admirație, nesăbuită și autodistructivă”.

Acum patruzeci de ani, când Zoe Dumitrescu-Bușulenga și Alexandru Piru comentau Poemele de amor ale lui Cărtărescu, îi compătimeam puțin ironic pentru necunoașterea universului Beatles, atât de sistematic intertextuat în acea poezie. Cum să nu zâmbești, fie și sardonic, când îl vezi pe Alexandru Piru glosând imaginea Regelui-Soare fără să fi auzit vreodată Here comes the Sun King. Astăzi însă, ajung să-i compătimesc înduioșat pe adolescenții care, îndrăgostiți de universurile cărtăresciene, nu știu nimic de sinuciderea lui Nino Stratan și despre fascinația exercitată de Mariana Marin, un destin de situat între Janis Joplin și Mélanie. Apropo de cea din urmă, visez și acum o banderolă pe un florilegiu liric Mariana Marin cu simplul text „Look what they done to my song, Ma”.

E reconfortant să vezi cum aceleași dioptrii menite să repopuleze cât mai fertil eul pustiit prin lecturi intense din Kafka, Sábato, Eminescu, Pinchon sau Amos Oz își pot exercita la fel de revigorant virtuțile prin evocarea tandru-comprehensivă a lui Gellu Naum, Leonid Dimov, Șerban Foarță, a lui Tudor George ”Ahoe” și Teodor Pucă, dar și a lui Șerban Cioculescu, Mircea Ciobanu, Ion Pop și Ioan T. Morar. La vremea lui, poate că optzecismul exagera în privința spiritului de corp, deși, dacă ne gândim bine, aceeași solidaritate militantă și reciproc protectoare au înregistrat și junimismul, iorghismul, lovinescianismul, criterionismul, cerchismul sibian, șaizecismul și echinoxismul. Acum, cum spuneam, grație lui Mircea Cărtărescu și imperiului său mnezic, vedem că spiritul de corp camuflează în fapt o extraordinară dependență de literatură, inclusiv de boema inerentă vieții literare.

E mare păcat că o astfel de nedisimulată și etanșă iubire de breaslă este întâmpinată adeseori cu meschinărie și grobianism, așa cum i s-a întâmplat Creionului de tâmplărie prin recenzia semnată de Horia Gârbea.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG