Linkuri accesibilitate

Dan C.Mihăilescu

duminică 16 mai 2021

Calendar
mai 2021
Lun Mar Mie Joi Vin Sâm Dum
26 27 28 29 30 1 2
3 4 5 6 7 8 9
10 11 12 13 14 15 16
17 18 19 20 21 22 23
24 25 26 27 28 29 30
31 1 2 3 4 5 6

În linii mari, pare că două ar fi manierele dialogale în lumea noastră scriitoricească. Una distributivă, unde întrebătorul, fie gazetar, reporter sau scriitor la rându-i, se pliază pe biobibliografia interlocutorului, dornic să-i pună cât mai bine conturat în valoare personalitatea, ori să-i descifreze misterul, și alta atributivă, unde subiectul devine în cele din urmă pretext fie pentru spectacolul reporterului, fie pentru obsesiile ori agenda secretă ale acestuia. Când am scris despre Convorbiri la sfârșit de mileniu de Mircea Iorgulescu, remarcam tocmai justa distribuire a criticului într-o remarcabilă varietate de stiluri, vârste și destine, în tradiția interviului interbelic – F. Aderca, I. Valerian, R. Dianu – care ajunge inclusiv la Adrian Păunescu și George Arion. De data aceasta, în cele 28 de interviuri realizate începând din 1991 de Marta Petreu pentru revista „Apostrof” și reunite în volumul Conversații cu... apărut la editura Universal Dalsi în 2006, ne aflăm în prezența unei energii atributive, care-și supune subiecții propriei agende.

Marta Petreu
Marta Petreu

Convinsă de justețea premeditată a argumentelor sale și de irezistibila lor forță de seducție, ea își învăluie acaparator interlocutorii și îi descoase dibaci până ce și-i face aliați fideli întru cauza prestabilită, fie aceasta feminitatea, ba chiar, la limită, feminismul egalitarist și revendicativ, evreitatea, sau cerchismul sibiano-clujean, fie ardelenismul, optzecismul invincibil, corporalitatea, sexualitatea sau polaritatea provincie-capitală. Atunci când filosoful logician, eseistul istoric literar și jurnalistul atacă frontal și iau fața poetului febril și intelectualului tezist, invitații acceptă cu noblețe captivitatea și oferă cu atrăgătoare dărnicie revelații, cum se întâmplă cu Dorli Blaga, Anton Dumitriu, Cornel Țăranu, Arșavir Acterian, I. Negoițescu, Cornel Regman, Horia Stanca sau Mircea Zaciu, Ștefan Baciu și Andrei Pleșu. În schimb, cu Ileana Mălăncioiu, Ruxandra Cesereanu, George Vulturescu, Emil Hurezeanu, Dora Pavel, Gabriela Melinescu, Norman Manea sau Alain Paruit, manipularea pare intens premeditată și răsfățul narcisiac al jurnalistului exhibă complicități și face din mărturii pledoarii deghizate.

Avem aici chiar proba unei existențe bipolare

Culmea e că însăși autoarea dezvăluie încă în prefață că nu este „în mod natural înzestrată” pentru genul entretiens, interviews etc., doar că supune dialogul unei prejudecăți reducționiste. „Cum interviul este, după părerea mea, în primul rând o formă a flateriei, sunt mulțumită că interlocutorii mei sunt bine puși în evidență în aceste conversații”. Mai înțelegător și cuprinzător se dovedește Cornel Regman când pune just în balanță poetul și gazetarul, fiindcă, să nu uităm, curiozitatea întrebătorului de aici aparține în chip esențial arhitectului egocentric acaparator al „Apostrof”-ului și abia în ultimă instanță poetei pasionate de culisele istoriei mici și de grilajele corectitudinii politice. „Cine o cunoaște pe Marta Petreu din versurile sale amare, sarcastice, necruțătoare cu lumea și cu ea însăși, obsesiv aliniate la un comportament de insomniacă și în același timp pe entuziasta, atașanta, calina, curajoasa, puternica – psihic și moral – persoană care a întemeiat Apostrof>, una din cele mai dinamice reviste din țară – spunea Cornel Regman – va putea oare să reziste ispitei de a crede în ambivalențe, în dedublare? Pentru că avem aici chiar proba unei existențe bipolare în care imaginativul ce tinde spre dezastruos conviețuiește cu o structură pozitivă, prin excelență constructivă. În ambele cazuri cu rezultate fecunde. În primul, pentru cauza poeziei, în al doilea pentru cauza literaturii și a culturii.

Așadar, când, în defavoarea show-ului egocentric, primează interesul istorico-literar, conversațiile Martei Petreu se învecinează ca funcționalitate cu cele trei volume de Biografii posibile semnate de Ileana Corbea și Nicolae Florescu. Anton Dumitriu își rememorează cu egală participare anii de închisoare, 1948-1954, și evoluția care l-a dus la Istoria logicii, ca și o scenă copleșitoare de la Aiud cu Iuliu Hațieganu. Cu dibăcie remarcabilă se ajunge de la tentativele de sinucidere ale lui I. Negoițescu, la sexualitatea precoce a acestuia. „La 23 de ani eram încă virgin, dar obsedat sexual. Am avut întotdeauna față de actul fizic o repulsie de neînțeles, deși dorința mă teroriza. Eram student și nici nu știam în ce constă el de fapt. Nu cred ca cineva să fi plâns mai mult ca mine”. E de așteptat ca numărul „Apostrof”-ului ce va fi dedicat apariției Jurnalului lui „Nego”, autorul-cult al Martei Petreu, să aibă peste o sută de pagini.

Nu-mi plac cei care nu-l pot citi pe Gherea pentru că-i de stânga și pe Nae Ionescu pentru că-i de dreapta

Mircea Zaciu își mărturisește – surpriză totală – o satisfație. „Un singur critic a avut răbdarea – dar și pătrunderea extraordinară – să mă scruteze prin intermediul unui text, Livius Ciocârlie, scriitorul extraordinar și subtil, scriind despre cartea mea Teritorii, a intuit cel mai bine eul meu autentic”. Atacat cu baionetă la Noica, Andrei Pleșu răspunde memorabil și în chipul cel mai larg exemplar: „Nu-mi plac cei care nu-l pot citi pe Gherea pentru că-i de stânga și pe Nae Ionescu pentru că-i de dreapta. Nu mi se pare că pentru însănătoșirea climatului nostru intelectual strategia cea mai rentabilă, urgența supremă, prioritatea absolută, e exersarea spiritului nostru critic pe cazuri ca Eminescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica”. Benefic provocatoare sunt declarațiile despre ratare ale lui Alex Ștefănescu și mai ales acest verdict: „În România există o conspirație a nerealizaților îndreptată împotriva elitei, a elitei din orice domeniu. Această conspirație ne-a lăsat-o amintire comunismul și este, de altfel, esența lui”. Impresionantă este recunoștința pe care i-o poartă, peste ani, Ileana Mălăncioiu lui Emil Botta, cel care a sprijinit-o la debut.

Însă o adevărată sărbătoare este dialogul cu Dorli Blaga, unde chiar se petrece coincidența poet-redactor, odată cu empatia reciprocă și unde tandra complicitate a celor două doamne îmbină convingător anecdotica de breaslă, rigoarea documentară și reveria introspectivă, fie că este vorba de mult răstălmăcita relație a lui Blaga cu șirul muzelor sale ispititoare, ori de îngăduința Corneliei Blaga – demult devenită aproape legendară în perimetrul istoriei literare – față de slăbiciunile, în cele din urmă înduioșătoare, ale soțului –, fie că se vorbește despre destinul spectacologic al dramaturgiei blagiene. La pagina 295 e de citit, chiar dacă doar cu neputincioasă revoltă, povestea interzicerii montării lui Mihai Măniuțiu cu Tulburarea apelor, înainte de 1989, proiect asasinat de Mihai Dulea în persoană. Până acum, tot ce știam din interviurile regizorului era doar persistența visului său de a-și înfăptui viziunea într-o biserică ruinată și abandonată. Altminteri, rămânem cu informația că Dinu Cernescu a reușit, totuși, un „Zamolxe foarte interesant la Budapesta în 80”, dar în special cu detaliile despre Tudor Bugnariu și clarificarea bârfelor privind relația fiicei lui Blaga cu George Ivașcu. Și convorbirea cu Cornel Țăranu este plină de informații cu bătaie lungă.

Îmi place să cred că, nu peste multă vreme, Marta Petreu își va reedita, îmbogățită și actualizată, însumarea conversațiilor, adăugând poate și una cu Ion Vartic.

Radu Beligan, Adrian Marino, Octavian Paler, Leon Volovici și Nicolae Manolescu. Oana Orlea, Rodica Iulian, Lucian Boia, Herta Müller și Gelu Ionescu. Mihnea Berindei, W. Totok, Z. Ornea și Nicolae Breban. Tita Chiper, G. Czejka și Florin Constantiniu. Georgeta Dimisianu, Ștefan Augustin Doinaș, Augustin Buzura. Mircea Zaciu și B. Elvin. Sanda Stolojan, Monica Lovinescu, Geo Dumitrescu și Șerban Papacostea. Fiecare prezentat cu aceeași precizie, adecvare, empatie și persuasiune, fiecare biobibliografie descusută și etalată cu acribie și subtilitate.

Mircea Iorgulescu
Mircea Iorgulescu

27 de Convorbiri la sfârșit de secol, realizate de Mircea Iorgulescu la microfonul Europei Libere din februarie 1997 în august 1990, sub genericul „Oameni, destine, istorie”. O emisiune de autor, 50 de minute săptămânal. O emisiune „de reconstituiri și restituiri”, cum o rezuma autorul în prefața volumului-sinteză publicat în 2006 la editura Fundației Culturale Române, și care încă își păstrează intacte, depotrivă în ansamblu și în detalii, valabilitatea și forța atractivă, chiar dacă, în timp, memorialistica unor interlocutori, ori alte volume similar-concurente au mai ofilit prospețimea inițială a unor fapte dialogate.

Cum interlocutorii – scriitori, istorici, editori, jurnaliști – sunt prea cunoscuți pentru a insista asupra staturii lor cultural-moral-politice, ori a-i grupa după criterii tematice, textul de față va fi, fatalmente, unul preponderent expozitiv, într-atât își sunt de suficiente sieși conversațiile pentru a mai cere alte artificii specifice bunei mijlociri.

Multe dileme străvechi și-au conservat actualitatea. Ca, de pildă, fatalitatea compromisurilor etic responsabile, pentru personalitățile artistice ajunse la demnități publice frizând autocratismul. Concesii asumate, aici, de lideri culturali precum Radu Beligan și Octavian Paler, însă valabile pretutindeni și întotdeauna pentru menținerea puterii în bună cumpănire, fie și prin asumarea amoralismului. Care conducător de instituție, indiferent de domeniu și conjuncturi, nu ajunge măcar o dată în impas când se vede obligat să opteze între eficiență și adevăr, între dreptatea individuală și binele colectiv, între vitregia concretului și idealismul personal ? Iar în posteritate, cine se poate încumeta să ridice piatra ?

Valoros actuale sunt precizările Monicăi Lovinescu în mult controversata dilemă etic-estetic

Încă acut valabile sunt lamentațiile lui Mircea Zaciu, Z. Ornea și Adrian Marino față de inapetența noilor promoții de istorici literari pentru marile sinteze, textologie și enciclopedism, sau revolta egal împărțită de Lucian Boia și Florin Constantiniu față de cosmetizarea propagandistică a istoriei, indiferent de culorile steagului ideologic. Valoros actuale sunt precizările Monicăi Lovinescu în mult controversata dilemă etic-estetic. „Acuma, care a fost direcția acestor emisiuni, se discută acum dacă au fost estetice, etice sau direct politice. Eu cred că în experiența trăită de scriitorul român, de intelectualul român și de intelectualul de peste tot sub un regim comunist și sub un regim totalitar, criteriul bineînțeles că în discursul literar nu poate fi decât estetic, dar este într-o mare de politic și de ideologic, încât sunt foarte greu de despărțit”. Un scriitor nu-și poate împlini estetic opera în paralel cu concesiile moral-politice. G. Călinescu „rămâne în literatura română prin istoria lui, care a fost scrisă înainte, și nu prin ce a scris după. Sadoveanu, evident. Ca să iau numai numele foarte mari. Cred că există un păcat al cuvântului, care este singurul păcat al scriitorului”.

Instructiv, chiar și campat în aporetic, rămâne exemplul cu Augustin Buzura, care, la un moment dat „ne trimitea o carte oarecum incendiară pe planul conștiinței politice, în orice caz substanța era revelația politică și etică, rugându-ne să facem o cronică foarte estetică despre. Și devenea un lucru foarte greu, un exercițiu de gimnastică, dar evident că în momentul acela totuși încercai să faci așa. Povestea asta a fost clasică, a împiedicat pe criticii din România, am avut de-a lungul acestui timp o critică literară de prima mână în România, căreia nu-i lipsea harul. Nu-i lipseau metodele și câteodată nici curajul, dar care puteau avea curaj pentru ei, vorbesc de câțiva, bineînțeles, dar nu și curaj pentru alții”. În tot cazul, Mircea Iorgulescu remarcă just că scara de valori propusă de Monica Lovinescu în cele șase volume tipărite după 1990 la Humanitas își păstrează neștirbită calibrarea estetică, chiar și examinate uneori preponderent prin grila staturii etice.

În rest, revelații și detalii incitante la tot pasul. De la Ștefan Augustin Doinaș aflăm mai multe amănunte picante despre cerchismul sibian, dar mai ales legătura osmotică dintre poeziile sale și autorii pe care-i traducea la un moment dat, astfel încât bibliografia poeziei originale se poate suprapune CV-ului traducătorului. Geo Dumitrescu lămurește copilăria revistelor „Gândul nostru” și „Albatros”, reface traseul excluderii sale din partid în 1954, fiind membru PCR din 1946, și recunoaște „eforturile supraomenești” făcute atunci pentru a scrie ca Dan Deșliu și Victor Tulbure. Pentru Adrian Marino episodul G. Călinescu din biografia sa profesională e caracterizat ca unul „extrem de penibil”, iar Clujul e văzut ca „al doilea domiciliu obligatoriu”. Aflăm că mama lui Radu Beligan era grecoaică, „iar bunica paternă era vară primară cu Ion Creangă”, dar mai instructivă, cel puțin pentru regizorii noștri, este informația că, pentru a-l descifra pe Rică Venturiano, Sică Alexandrescu l-a trimis pe viitorul debutant în Dealul Spirii, acasă la Nicolae Soreanu, cel care-l jucase pe Rică sub bagheta lui Caragiale. Sanda Stolojan vorbește despre vizita lui de Gaulle în Bucureștii lui Ceaușescu, ea fiindu-le interpretul (dar aflăm și că „soțul soacrei mele, francez, era stră-strănepotul doamnei de Staël”), ca și despre Annie Kriegel și François Fejtő.

Înainte de-a se înscrie la Medicină, Augustin Buzura se visa sculptor, iar Gelu Ionescu recunoaște că era în pericol să devină inginer minier. Pe Georgeta Dimisianu, Mircea Iorgulescu o determină să o evoce pe Georgeta Naidin, ceea ce se și întâmplă, prilej cu care este evocat iadul anilor 1956-´57, dar și cum l-a debutat redutabila editoare de la Cartea Românească pe G. Bălăiță, cum se încontrau Marin Preda cu Alexandru Ivasiuc în privința „Dihorului” lui Alexandru Papilian. Nicolae Manolescu istorisește o audiență la Dumitru Popescu-Dumnezeu, trustul Mușat-Ardeleanu se vede corect încondeiat, iar apropo de Dumitru Popescu și Cornel Burtică mă gândesc ce necesar și pitoresc ar fi un examen al sprijinitorilor politici ai scriitorilor noștri în luptele cu cenzura, serviciul de pașapoarte ș.a.m.d. - de la Constanța Crăciun și Tamara Dobrin, la Gogu Rădulescu și Eugen Florescu, până la Ion Brad, Elena Docsănescu ș.a.

În sfârșit, aflăm despre stagiul praghez din 1968-´69 al lui Lucian Boia și avantajele de a fi fost vicepreședinte al Comisiei Internaționale de Istoriografie, ca și despre documentarea lui Șerban Papacostea la Moscova, în paralel cu detalii despre Averescu (Victor Papacostea fiind cândva secretarul generalului). B. Elvin face două evocări emoționante din tinerețea sa. Una despre căpitanul securist înfipt cu de-a sila în locuința familiei Elvin și care era timorat de iminența procesului de homosexualitate pe care i-l pregăteau tovarășii săi, dar care, printr-un concurs de împrejurări, avea să-l ajute pe viitorul secretar literar al Teatrului Național să-și publice cartea despre Anatole France în 1956, precum și cealaltă despre George Tomaziu (v. p. 135 ș.u.).

Cu speranța că măcar v-am stârnit curiozitatea, simt nevoia, nu-mi dau bine seama de ce, să închei cu un citat din Heraclit, dat de Octavian Paler în interviul cu Mircea Iorgulescu: „Destinul e propriul nostru caracter”.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG