De câțiva ani încoace, Dana Moroiu a reușit la editura Baroque Books & Arts o resuscitare spectaculoasă a bibliografiei Monicăi Pillat. Câteva titluri sunt menite să recalibreze prezența autoarei în ierarhiile istorico-literare. În plan larg, ar urma și recuperarea sa mediatică de către sensibilitatea noilor publicuri cititoare, într-atât de natural și captivant i se înscriu temele, atmosfera, arsenalul stilistic și strategiile narative între simbolismul, hieratismul și ermetismul poetic și realismul epic interbelic, de-o parte, și, de cealaltă, postmodernitatea dornică de sertare, mixaje diaristico-ficțional-evocative, alternanțe temporale, metaliteratură și jonglări naratologice provocatoare de meraviglia.
Cum acest din urmă concept este marca esențială a barocului, a fost cum nu se poate mai nimerită noua constelație editorială a Monicăi Pillat chiar la Baroque, după ce, ani de-a rândul, numele autoarei devenise o prezență strălucitoare în panoplia editurii Humanitas, fie prin evocările autobiografice din volumele colective compuse acolo, fie mai ales prin îngrijirea culegerilor epistolare ale ilustrei familii – Dinu, Cornelia, Pia Pillat – ori a moștenirii literare a tatălui său, Dinu Pillat.
De altminteri, în paralel cu ofensiva redebutantă de la Baroque (Întredeschideri, 2019, amplă antologie lirică 1970-2019, Croitorul de cărți, 2019, Dansul memoriei, 2020 și Ceasuri de demult, 2021), Monica Pillat a îngrijit în 2021 la Humanitas integrala prozei lui Dinu Pillat, Tinerețe ciudată, Moartea cotidiană și Așteptând ceasul de apoi. Tot acolo urmează să-i apară o carte dedicată lui Gheorghe Ene-Filipescu, bunicul matern, ceea ce va impune reexaminarea bio-bibliografiei autoarei din perspectiva labirintică a vaselor comunicante. Căci, așa cum poezia ei e plămădită auditiv și tematic în athanorul bunicului Ion Pillat, printr-o tulburătoare simbioză între tradiționalism și modernitate, dar și desfoliată vizual prin picturalitatea inefabilă din acuarelele Mariei Pillat-Brateș, la fel prozele dialoghează osmotic, adeseori halucinant, cu personaje din romanele și chiar biografia tatălui (Dinu Pillat), în vreme ce voletul evocărilor consună emoționant cu minunata vocație memorialistică din Ofrande-le Corneliei Pillat (mama).
E teribil de palpitantă detectivistica prin vasele comunicante din toate aceste instalații anamnetice. Personajele ies din carte și lasă loc liber pentru insinuarea autorului, rude sau prieteni ai părinților devin articulații narative ori sugestii prozodice în urzeli baladești, iar aluatul stilistic al autoarei reușește să-i cuprindă simultan și reciproc stimulativ pe E. A. Poe, Agatha Christie, Mircea Eliade cel din Șarpele și Mihail Sebastian din Jocul de-a vacanța, înnodați de valsul pirandellian al personajelor interactive cu autorul. Lirismul cuceritor al Monicăi Pillat țese atitudini romantice în șarade simbolist-ermetice, îl petrece pe Shakespeare prin V. Voiculescu și îi răsfiră himeric în atmosfera poetică pe Eminescu, Dan și Emil Botta, Arghezi, Rilke, Fundoianu, Blaga, Bacovia și Ion Barbu, totul în tipare de basm croite măiestrit de cea care se mărturisește admiratoare a lui Bachelard.
Această ultimă referință merită să ne readucă în minte volumul Ieșirea din contur al Monicăi Pillat - o eficientă legătură de chei descuietoare pentru multe din încăperile și sertarele care încifrează această operă deliberat livrată mirajelor, himericului, fiorilor tainici, punerilor în abis și fascinației misterului. Cu siguranță, n-ar strica chiar o reeditare a Ieșirii din contur, care să conțină și teza de doctorat din 1983 a Monicăi Pillat despre Modernitatea nuvelei fantastice a lui E.A. Poe - un volum de negăsit azi (ca și atunci), editat fiind la tipografia Universității București.
Tot chei biografice pentru subteranele lirice, labirintul evocativ și coridoarele narative ale autoarei (care e fiică, nepoată și strănepoată) sunt adunate și în volumul Ceasuri de demult. În istoriile cvasionirice din Dansul memoriei erau decodificabili, ca în-chipuiri filigranate, Pia Pillat Edwards, Mihail Fărcășanu sau Alexandru Paleologu (din anii de incognito sub numele de Ion Crăifăleanu). Or de această dată șevaletul aducerii aminte mărește substanțial tabloul și, pe lângă bunicii și părinții răsfățați de cromatica palpitantă, întâlnim câteva prezențe dragi familiei Pillat, cu destine întrețesute dramatic sau euforic în textura ei existențială: N. Steinhardt, C. Noica, V. Voiculescu, Sergiu Al.-George, Ștefana Velisar și Lili Teodoreanu, dr. Nuni Radian. Interioarele sublim domestice ale familiei sunt împerecheate cu cadrul mirific al mănăstirii Văratec, cu spațiul placentar al Miorcanilor, dar și cu casa lui Ștefan Nenițescu și prezențele distinse ale unor Valeriu Anania, Dan Duțescu sau Barbu Cioculescu.
Indiferent de subiectul și caligrafia desenului, fie că intră confesiv în dialog în cartea cu Barbu Cioculescu, fie că intră în cartea-poveste cu Radu Ciobanu, sau recompune contextul existențial pentru Pia Alimăneșteanu, Monica Pillat reușește să fie simultan cronicarul care învie toate cele trăite ori regăsite în sipetele familiei, dar și desenatorul viitoarelor trasee și, mai cu seamă, revelatorul încrengăturilor subterane care au asigurat statut și alură emblematică stufosului și greu încercatului arbore genealogic.
Cornelia Pillat, mama, rămâne Modelul plăsmuitor deopotrivă de amintiri, reverii, revelații și mărturii. Evocarea ei ca recuperator de fărâme ale obiectelor sparte, pe care le recompunea extatic, sună ca o mărturisire de credință prin alter ego: „îmi destăinuia cu vocea ei dulce și domoală că suferința a ajutat-o să suie treptele înțelegerii și astfel, încetul cu încetul, și-a dat seama că încercările prin care a trecut i-au catifelat firea, așa cum valurile mării șlefuiesc pietrele făcându-le netede și mătăsoase la atingere. Au scos-o de fiecare dată din marasm pasiunea de a trăi, armonia aducătoare de calm a echilibrului ei nativ”.
Dacă împăcarea Văratecului îi dezvăluie autoarei vocația monahală, harul său cu adevărat mediumnic, prin care convoacă destine de altădată și redă cadrelor și umbrelor din zestrea familiei palpitul vital, o înrămează perfect în răspunsul dat de Lili Teodoreanu la întrebarea: ”Știi cum se țese dăinuirea?” ”Îți dai silința să trăiești cât poți de mult, ca să îi duci cu tine mai departe pe cei ce nu mai sunt. Și nu numai atât. Îi povestești celor ce nu i-au apucat pe lume, ca și ei să țină minte. Ai grijă cum îi porți, cum îi veghezi”. Sau, în cuvintele Monicăi Pillat, care înrămează tabloul: „Sunt plină de comori pe care anii/Mi le-au lăsat anume spre păstrare/Când dorm sau când veghez, mă împresoară/Iubite chipuri, voci și peisaje/Odoarele aducerii aminte/Ce-mi fac din întuneric înstelare/.../Iar zâmbetul ce-mi trece-acum pe față/Îmi vine din sipetul altor timpuri”.
Rămâne doar ca și cititorul de azi, cu sau fără nostalgii vintage, să-și adapteze sensibilitatea la noblețea incomparabilă a acestui diapazon.