Există cel puțin câteva întrebări esențiale pe care cred eu că trebuie să ni le punem atunci când analizăm emergența structurilor tolerante din punct de vedere politic:
Este naționalismul o amenințare reală la adresa acestora? Este naționalismul o formă neapărat otrăvitoare de șovinism, o nouă ideologie totalitară, o forță fundamental inamică valorilor liberale? Sunt aceste societăți ostatecele propriului trecut, condamnate să reproducă perpetuu vechi animozități și conflicte?
În realitate, ar trebui să distingem între mai multe varietăți de naționalism: cel incluziv versus excluziv, liberal versus radical, sau, așa cum propunea Yael Tamir, policentric versus etnocentric. Etnocentrismul este o formă de naționalism care transformă distincția reală dintre grupul din interior și ceilalți într-o poziție superioară tuturor celorlalte. În circumstanțele postcomuniste, această versiune etnocentrică a naționalismului, mai degrabă decât cea liberală, a părut să fure prim-planul. Suspectând orice analize raționale, naționalismul etnocentric apelează la sentimente, afecte și emoții. Conținutul adevărului este aproape irelevant în asemenea narațiuni dedicate stimulării demnității și orgoliului.
Credem miturile politice pentru că vrem să le credem, nu pentru că ele sunt adevărate. Un profet este urmat într-atât de mult nu doar pentru că reușește să-i convingă pe adepți, ci și pentru că el spune ceea ce aceștia vor să audă. Avem încredere în anumite interpretări idealizate ale istoriei pentru că ele ne oferă plăcere, momente de satisfacție și o anumită percepție a magnitudinii personale. Evident, multe din aceste tendințe periculoase ar putea păli ca urmare a consolidării democratice și impactului integrării europene. Și totuși, ele nu vor dispărea complet, așa cum ne-au demonstrat și ne demonstrează permanent guverne precum cel al lui Viktor Orbán.
În economia analizei mele, lucrez cu următoarea definiție a naționalismului (iliberal) radical: acesta reprezintă o evaluare emfatică, adesea autocentrată și egocentrică, a virtuților, meritelor, neșanselor și prezumatelor misiuni istorice ale grupului etnic al cuiva, și care, prin implicație, neagă drepturile, suferințele și aspirațiile similare ale altor grupuri.
Este clar că nu includ în această definiție versiunile benigne sau liberale ale naționalismului. Acesta din urmă se bazează pe viziuni integrale ale națiunii ca depozitar al virtuților comunale, adică o entitate sacră care reclamă o nesfârșită devoțiune și sacrificii de sine din partea membrilor. Potrivit unei astfel de viziuni, cineva fie este născut sârb (sau ungur, sau rus), fie nu este. Cu alte cuvinte, ea exclude posibilitatea cuiva de a deveni membru al națiunii, indiferent de ce anume este gata să facă individul pentru a primi respectivul statut: convertire religioasă, performanțe literare extraordinare, voința de a se înrola în armată și de a lupta pentru „patria mamă”, etc.