Cum se folosesc politicienii și personalitățile manipulatoare de copii

Cinicii ar putea spune: care e problema cu folosirea copiilor de către politicieni? Oare nu la fel a făcut și Mântuitorul atunci când a spus: - „Lăsați copiii să vină la mine?”

Sau, în vremea comunismului, vedea cineva o problemă în faptul că liderii, de la Stalin la Ceaușescu, puneau să li se facă fotografii și tablouri înconjurați de pionieri radiind de fericire, dar care în realitate trebuie să fi fost terorizați? Chiar și în zilele noastre, lideri politici atât de diferiți cum sunt Obama sau Sarkozy s-au tot fotografiat cu copiii lor, sau, în cazul lui Sarkozy, cu cel al soției sale Carla Bruni.

George Bush Jr. a denunțat formal folosirea celor mici ca publicitate „toxică”, dar el însuși nu s-a dat înapoi de la asta în diferite circumstanțe. Bush mersese chiar până la a spune că e vorba acolo de o formă de „violență împotriva copiilor”. Adevărul e că acolo unde folosirea copiilor în publicitate, de pildă, este strict reglementată, plasarea lor în happening-uri politice e considerată ca acceptabilă, ba chiar stârnește uneori înduioșare, deși toată lumea știe că e acolo o manipulare.

Sigur, nu poți fi bun politician dacă nu ești bun manipulator. Politicienii continuă să-și folosească copiii chiar și când aceștia ating vârsta adultă. Manipulatorul politic abil este, de pildă, Adrian Năstase.

În drama rău jucată din momentul simulatei „sinucideri” a lui Adrian Năstase, personajul cel mai tragic a trecut neobservat. Singura notă autentic dureroasă a acelui episod scos dintr-o commedia dell‘arte a fost dată atunci de fiul său Andrei, căruia i se încredinţase scurtul, dar dificilul rol de a citi „testamentul politic“ al unui tată încă viu.

E drept că în ultimul moment, în fata sarcasmului presei, s-a renunțat la declamarea publică a acelui document rău ticluit ce trebuia să stârnească compasiune printr-o retorică ieftină (folosind, de pildă, de patru ori „place“ și „a plăcea“ în doar două rânduri: „Mi-ar plăcea ca generaţiile viitoare să ştie că mi-a plăcut să scriu. La fel de mult, însă, mi-ar face o mare plăcere să ştiu, de la cei care ne urmează, că le place să citească”…).

Aceasta a fost unica notă autentic dramatică a poveştii, punând în lumină tragedia de factură mitologică a unui tânăr manipulat de un tată devorator și mistuitor al identității fiului. Cheia o oferă fiul însuși, care își încheia mesajul de sprijin, mesaj la rândul lui patetic și preluat complezent în presă, cu: „Încerc să fiu, în continuare, fiul cel mare, ascultător”.

„Ascultător“ – aşa se definea un adult a cărui personalitate a fost plămădită de un tată manipulator.

„Ascultător“ e aici cheia, în acest cuvînt final al mesajului care aduce o notă de autenticitate. Acest tînăr a căutat să-și joace ascultător rolul, indiferent dacă simțea sau nu ridicolul atroce al situației. Întreaga manevră cu „testamentul“ și fiul ce al fi trebuit să-l citească îl arată pe Adrian Năstase ca pe încă unul din acei taţi dominatori și impregnați de hybris, pentru care odraslele sînt doar prelungiri ale personalităţii lor, unelte vii bune de folosit la ananghie.

Cunoaștem mulţi din acei oameni cu carismă și ego strivitor, ce traversează nepăsători tragediile fără nume pe care le produc printre cei apropiaţi. Marlon Brando, de pildă, ai cărui copii dereglaţi omoară și se sinucid; Brando a continuat însă imperturbabil să se ocupe de cauza indienilor, după ce a jucat teatru la proces, explicând că copiii nu au ieşit așa cum ar fi vrut el.

Sau Bernard Madoff, escrocul condamnat în SUA la 150 de ani închisoare, al cărui fiu s-a spînzurat de ruşine; Madoff însă a refuzat imperturbabil propunerea închisorii de a merge să participe la o slujbă religioasă în memoria feciorului.

La fel, în Croatia, fostul premier Ivo Sanader, un prieten al lui Năstase, omul care a dus Croatia în NATO și în UE, judecat actualmente la Zagreb pentru înaltă corupție, s-a folosit de copii, deschizând zeci de conturi bancare în numele fetelor lui.

În ziua în care trebuia să fie arestat, Sanader nu s-a sinucis, ci a fugit, pur și simplu, pe autostrada, cu mașina uneia din fete. Spre deosebire de fiul lui Năstase, însă, în anul de închisoare preventivă pe care tatăl l-a făcut în așteptarea procesului, fetele lui Sanader nu au mers niciodată să-l viziteze în închisoare.

Citind misiva de adorare supusă adresată de fiu tatălui condamnat definitiv de justiția ţării lui nu se poate să nu-ţi amintești de misiva similară, de eliberare tardivă, scrisă de Kafka tatălui său și în care autorul, în sfârșit slobod, îi amintea părintelui dominator: „Amintește-ți că mijloacele tale eficace de educare au fost întotdeauna ironia răutăcioasă și lamentarea asupra propriei tale persoane.“

***

Un spot cu copii elogiind R. Moldova, prezentat la recentul miting al Partidului Democrat de guvernământ, a readus în atenție subiectul exploatării imaginii copiilor de către politicieni.

Deși copiii au fost prezentați în context pozitiv, difuzarea acestui spot la o manifestație partinică, în timpul căreia de altfel doi copii au și urcat pe scenă, a fost criticată de apărători ai drepturilor copilului. Ei au semnalat, a câta oară, că utilizarea imaginii copiilor în scopuri politice sfidează până și normele de bun simț.

Exemplul la care m-am referit pare sa fie dintre cele mai inofensive. Mult mai deranjante au fost pozele în care başcanul autonomiei găgăuze Irina Vlah îşi punea autograful pe spatele unor nou-născuţi îmbrăcați în tricouri cu poza funcționarei.

Recent televiziunile au difuzat imagini cu copiii din Comrat purtând drapele cu simbolurile naționale ale Turciei, care au format un coridor viu pentru a-l întâmpina pe preşedintele turc, ceea ce a stârnit critici din partea mai multor părinţi. La fel de memorabile sunt imaginile când preşedintele Igor Dodon oferă unui copil pâine din care a muşcat şi copilul deşi a refuzat a fost îndemnat de profesori să accepte.

Memorabile sunt şi imaginile în care deputatul democrat Constantin Ţuţu, îmbrăcat la costum, oferea unor copii din familii vulnerabile cizme de cauciuc în ajun de Paşti.

„Afișându-și propria bunăstare, politicienii profită astfel de statutul de vulnerabilitate al familiilor. Exploatarea imaginii copilului în campanii de promovare politică trebuie oprită”, nota atunci Consiliul de Presă într-o sesizare către avocatul poporului pentru drepturile copilului, Maia Bănărescu. Cea din urmă a condamnat şi ea gestul reiterând o recomandarea mai veche adresată politicienilor, cea să nu folosească și să nu expună copiii public în scopul de a obține avantaje personale. Şi părinţilor li s-a recomandat atunci să nu mai tolereze situaţiile când copii lor sunt folosiţi pentru a manipula.

Nu există vreo prevedere legală care ar interzice sau ar penaliza expres exploatarea imaginii copilului în promovarea de obiective politice.

De remarcat totuşi că politicienii din Moldova se afişează mai curând cu copii străini în braţe şi chiar sărutându-i. Deseori îşi fac imagine, inclusiv pe seama olimpicilor, sportivilor juniori, micilor artiști. Proprii copiii sunt însă feriți de public.

Aceştia sunt prezentaţi de regulă în portrete de familie sau alături de părinţii politicieni la urnele de vot. O excepţie e poate preşedintele Igor Dodon. La majoritatea manifestaţiilor publice el e însoţit de cel puţin unul din ce trei fiii ai săi. Oarecum explicabilă aceasta predilecție a şefului statului după ce a câştigat campania electorală inclusiv prin retorica pro-familistă.

Familia președintelui Igor Dodon venind la un marș ortodox, orientat împotriva comunității LGBT

L-am întrebat pe expertul în comunicare politică Ion Grosu de ce este atât de important pentru politicieni, în pofida tuturor criticilor, să apară în poze cu copii:

„E un comportament care nu ţine doar de politicieni, ci şi la actori, persoane publice atunci când apar în anumite scandaluri sau sunt sub o anumită presiune. Este o reacţie defensivă pentru că efectul asupra publicului de minimizare a agresiunii. Chiar în viaţa de zi cu zi noi când vedem o persoană cu un copil în braţe tindem să-l protejăm, tindem să fim mult mai empatici cu ea. Asta duce la un efect de scădere a agresivităţii. E un lucru care se foloseşte în diferite contexte. Nu e o panacee, pentru că dacă ar fi super eficientă şi ar lucra în orice condiţii, am vedea politicienii alergând numai cu copiii dincolo încoace şi educatorii ar câştiga alegerile.”

Europa Liberă: Dar în context electoral asta contează, influenţează, cucereşte electoratul?

„Sigur. Mai ales în cadrul unei campanii foarte agresive, când un politician este atacat sau se simte încolțit, una din metodele de a influenţa publicul, de a diminua daunele campaniei de denegrare este apariţia în anumite contexte umane. Felul în care o persoană interacţionează cu un copil este un formator de opinie puternic pentru orice om, nu doar în relaţia cu politicienii, dar şi cu cei din jur. Există însă un risc în lucrul cu copiii. Mai ales dacă sunt de vârste mai mici, comportamentul lor este imprevizibil. Sunt multe cazuri când politicienii iau în braţe un copil şi el începe a plânge sau are un comportament ciudat sau face unele mişcări care provoacă, de fapt, daune de imagine politicianului.”

Recent un grup de deputați comuniști au propus o inițiativă care ar interzice exploatarea imaginii copiilor în scop de promovare politică, precum şi implicarea copiilor în activitatea politică şi asocierea lor cu partide. Experţii pun la îndoială că iniţiativa va fi promovată de acest legislativ la doar câteva luni de la începerea campaniei.