Muzica lui John Coltrane (1926–1967) nu este tocmai facil de ascultat. În niciun caz nu este destinată persoanelor aflate într-o pauză de masă de cinci minute, așa cum spunea cândva D. H. Lawrence despre propria-i proză.
Dacă Sonny Rollins, Stan Getz, Paul Desmond, Dexter Gordon sau Cannonball Adderley au devenit arhitecții sunetului de saxofon clasic care avea să domine etapa hard bop-ului de la sfârșitul anilor 1950, pentru Coltrane, muzica a rămas calea către un fel superior de existență. Pe măsură ce căutările spirituale au crescut în intensitate, muzica sa a ajuns să semene din ce în ce mai puțin cu muzica în sens obișnuit, asumându-și gradual calitățile dezinhibate ale sunetului pur
John Coltrane a transformat saxofonul în chip total. A dat instrumentului său un fel de voce umană care a părut pe loc vizionară, vizuală, spațială. Sunetul lui a sfidat orice definiție obiectivă comună.
Pentru mulți afro-americani, jazzul a însemnat o cale de autodefinire și autorecunoaștere. Muzica lor vorbea despre disperare urbană, neastâmpăr sexual și alienare. Limbajul jazzului a evoluat și el, de la ritmurile subiective timpurii și improvizațiile blues, trecând prin lirismul melodic al unora ca Duke Ellington, Coleman Hawkins, Charlie Parker și Lester Young, la așa-zisul stil modal al lui Miles Davis în 1959.
Muzica lui John Coltrane a mers mult dincolo de acest tip de reflecție culturală, deși ar fi fost cu siguranță capabil să articuleze obida semenilor săi. Alabama, piesă scrisă în memoria celor patru copii uciși în atentatul asupra bisericii din Birmingham, din 1963, reprezintă o puternică mărturie lirică a compasiunii lui Coltrane pentru oprimații americani de culoare.
John William Coltrane
Atunci când Noul Jazz făcea furori pe la începutul anilor ’60, John Coltrane pusese deja bazele propriului sunet. Alături de Ornette Coleman, Eric Dolphy și Cecil Taylor, a fost responsabil de eliberarea muzicii americane din corsetul structurilor armonice occidentale. Acești oameni au transformat structura muzicii în același fel în care impresioniștii francezi redefiniseră natura culorii.
Claude Monet și Paul Cézanne, bunăoară, percepuseră realitatea obiectivă ca pe mici explozii de lumină aflate într-un flux constant. Nu există niciun obiect desăvârșit în Crinii de apă ai lui Monet. Lumina pare să atingă pânza doar prin acele crâmpeie de galben, imaginea curge. John Coltrane și Eric Dolphy au perceput muzica drept particule de sunet aflate într-o interacțiune similară, aproape atomică. Merită amintită colaborarea lor pe albumul My Favorite Things, în Copenhaga, în toamna anului 1961. Aici, solo-urile lor „lucrează” melodia precum huma, aproape făcându-ne să uităm că aceasta mai există.
Cvartetul John Coltrane s-a născut în vara anului 1960. Nimeni nu era pregătit pentru transformările istorice pe care avea să le producă acest grup de-a lungul următorilor șapte ani (cu atât mai puțin criticii). Presa vremii stă mărturie pentru consternarea pe care a provocat-o Coltrane criticilor de tipul Nat Hentoff. Poate că există și un sâmbure de adevăr, ironic desigur, în afirmația lui John Tynan din 1961 cum că John Coltrane ar fi fost „anti-jazz”.
În realitate, în vreme ce Tynan și cei ca el rămăseseră fixați pe frumusețea clasică a unor Lester Young, Coleman Hawkins sau Sonny Rollins, Coltrane livra un sunet care putea fi înțeles doar de către cei puțini, cei situați undeva între Nairobi și Benares. Africa, Dahomey Dance, Spiritual, India și Equinox sunt titlurile acestei perioade, care demască toate direcția lui Coltrane.
Jazzul—dacă termenul este cel potrivit—a fost un proces al descoperirii de sine pentru Coltrane; a fost deopotrivă scop și mijloc. „În anul 1957”, scria el, „am trăit, prin voia lui Dumnezeu, o trezire spirituală care avea să mă ducă spre o viață mai îmbelșugată, mai plină și mai productivă. Simt că privilegiul de a-i face pe alții fericiți prin muzică mi-a fost acordat prin voia Lui”.
Probabil că niciun alt muzician american n-a avut un impact mai profund și mai radical asupra structurii și direcției jazzului decât John Coltrane. În acea scurtă perioadă de șapte ani, el a reușit să redefinească idiomul jazz pentru o generație întreagă de noi muzicieni, printre ei Albert Ayler, Gato Barbieri sau Arthur Blythe.
Coltrane putea asimila și reorchestra muzică din orice tradiție. Influențele europene, orientale, africane, sud-americane se simt în toată opera sa și, cu toate acestea, muzica lui rămâne distinct americană. Geniul lui a constat în capacitatea de a reflecta în muzică o anumită convingere într-o divinitate care subîntinde întreaga existență. Dacă a avut o priză atât de mare la public a fost și pentru că inovațiile sale „tehnice” au luat forma unei extraordinare călătorii spirituale...