Dante – 7 secole de postumitate în 7 sonete

Monumentul lui Dante Alighieri de Enrico Pazzi în Piazza Santa Croce, lângă biserica Sfintei Cruci din Florența, Italia

Chiar dacă sonetul nu este invenţia lui Dante Alighieri (1265 – 14 septembrie 1321), ci – potrivit spuselor autorului Divinei Comedii – a notarului Jiacomo da Lentini (1210 – 1260), vorbim astăzi de sonetul dantesc / petrarchist (două catrene urmate de două terţine) şi de sonetul shakespearian (trei catrene urmate de un distih).

Te doare mintea doar gândindu-te că această poezie cu formă fixă e contemporană cu marile catedralele gotice: Notre-Dame de Paris (1163 – 1345), Notre-Dame de Chartres (1252), Notre-Dame d'Amiens (1270), Notre-Dame de Reims (1275) ş.a. La fel ca acestea, la care merg vai! tot mai puţinii enoriaşi & care sunt vizitate acum de tot mai numeroase armate de turişti, şi sonetul e frecventat de poeţii din toate timpurile & din toate generaţiile. Astfel că, pentru a marca cele şapte secole de postumitate a lui Dante, am ales – cu complicitatea unor creatori dragi inimii mele, de toate vârstele (sunt 50 de ani bătuţi pe muchie, între primul şi ultimul) – şapte sonete, nu neapărat danteşti, pe care le propun atenţiei Domniilor Voastre.

* * * * * * * *

Vasile ROMANCIUC (n. 1947)

Vasile Romanciuc

Ce ai visat cândva

Ştii cine eşti? Ce eşti? Îţi aparţii?

Un vânt cu destinaţie secretă

Te foloseşte ca pe-o giruetă...

Ce trist e să trăieşti fără să ştii...

*

Gândul steril, crescut în eprubetă,

Domneşte-n ţara vorbelor pustii

Şi te învaţă ce şi cum să fii

Prostia care veşnic se repetă.

*

Ce ai visat cândva nu mai contează?

Unde e drumul tău? Vederea trează?

*

Ce timp de viclenie şi confuzii!

S-a încâlcit al Ariadnei fir...

Pe lume, cel mai mare cimitir

E cimitirul marilor iluzii...

___________________________________________________________

Arcadie SUCEVEANU (n. 1952)

Arcadie Suceveanu

Emisferele de Magdeburg

Acest timp mâncat de spaţiu,

Acest spaţiu ros de timp

Sunt chiar viaţa mea: un limb

Al mişcării fără saţiu

*

În finit şi in-finit,

Pe-unde curge şi ne spală

Într-o trecere egală

A ta apă, Heraclit.

*

Ah, dar viaţa-nseamnă moarte!

Lumi ce una-n alta curg,

Emisfere, vai, deşarte

*

(Cum le-ai zis?) de Magdeburg,

Ce le-adună şi desparte

Prins de joacă, Demiurg.

________________________________________________________

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964)

Emilian Galaicu-Păun

14

Măsurată în versuri, nu ani, prima dragoste este-un sonet.

Nici nu das Ewig-Weibliche, vârsta Julietei e cifrul – matrice

care-o face pe юная* Lou Salomé să se-ncurce cu Nietzsche

şi tot ea – mai în vârstă cu paişpe ani –, după, c-un tânăr poet.

*

Dar e-aceeaşi – în toate/de fiece dată – măsura când, zice-

se, din şapte în şapte ani, trupul uman se reface complet?

Pentru cine o pagină albă, cui un formular cu antet,

[făr’de]Lege a vaselor comunicante, iubirea. Complice

*

sau potrivnică, prima sau ultima – c’est une merveille

de l’avoir rencontré, şi cu asta n-ai cum să te… În filigran,

Dumnezeu se arată în chip de terţină (penultima) ce-i

*

ţine locul cât Ochiul atotvăzător se întoarce-n ochean

(când nu-ţi vine al paişpelea vers din sonet, n-ai decât să-l închei

cu mezinul – din paişpe copii ai familiei –, Vali Boghean)

______________________________________________________

Constantin ACOSMEI (n. 1972)

Constantin Acosmei

Sonet

Cu ochii ațintiți spre crucifix,

Visînd la Scara lui Ioan Climax,

În timp ce preotul rostește: „Pax

Vobiscum” – gata, s-a sfоrșit, dau chix.

*

Mă-ntîmpină pe mal abrupt de Styx

Cel ce învîrte-al cerurilor ax:

„Religia-i (citează El pe Marx

Dintr-un manual de socialism prolix)

*

Opium pentru poporul ortodox

Și cel catolic”. Am rămas perplex,

Cu ochii cît mănușile de box,

*

În care El se oglindea convex.

Apoi a spus: „Făcînd un paradox,

Eu sînt ca i din numărul complex”.

________________________________________________________

Dan SOCIU (n. 1978)

Dan Sociu

* * *

stau în casă în izmene

la radio-i Amato bene

i-o zi de iarnă-ntunecoasă

Vivaldi-o face maiestuoasă

*

Radio Veneția mi-amintește de tine

cînd erai acolo și ce bine

comunicam pe internet de parcă

pluteam întinși pe spate într-o barcă

*

trei zile de un romantism perfect

eu acasă cu buiota pe piept

și laptopul fierbinte în poală

tu ireală într-o lume ideală

*

încă-ți simt ca dăruire pură mîngîierea

cînd mă trezesc aici în nicăierea

________________________________________________________

Aura MARU (n. 1990)

Aura Maru

California

Îmi amintesc cerul deschis vraiște, foarte înalt,

cu nori rari ca orezul, și omul care își urla

soarta în metroul pulsând spre malul celălalt.

Apoi a devenit un refren: spațiul se tot lărgea,

*

dispărând ca o fereastră din care sari. Oceanul

îl știam acolo, vuind sub poduri de tinichea,

cu foci grase și pescăruși care nu zboară de mult.

Al cui e orașul acesta din care rupem un sens,

*

să-l păzim în flori tropicale și arme de lut?

La încheietura autostrăzii, în colibe din plastic dens,

muribunzii își flutură brațele spre mașina

*

de o frumusețe strălucitoare, care nu face sens.

Ei țin pe umeri cântarul nebuniei, soră cu libertatea,

frate cu sclavul visându-se odată altundeva.

_____________________________________________________________

Vasile GRIBINCEA (n. 1997)

Vasile Gribincea

sonet postuman

vor dispărea ca luminile orașelor după

răsărit

algoritmii care condiționează adaptarea

*

de toate felurile continuitatea o să se rupă

infinit

în fragmente mai mari decât ea captarea

*

imaginilor va răspândi mutații insesizabile definitive

pe când

în aer vor sări spațiile niciodată

subsumate vreunei geografii

*

sublimă subliminala cale a ieșirilor alternative

rând sub rând

straturi fine de vid vor izola o hologramă pururi neterminată

și senzația diluviană că începi să înveți să știi să fii