Deformare e și infantilizarea. Mai precis, regresia spre acte și limbaje care presupun imaturitatea și țin de universul pueril al primei copilării. Anunțuri, diagrame, desene, simboluri, animații și devize de o simplitate aproape pre-rațională au preluat comunicarea: în Anglia, Hands, Face, Space - deviza care stă pe toate ecranele de un an și mai bine. În Italia, Franța și Spania - curcubeul adus din imagistica grădinițelor și instalat ca simbol al optimsimului. Peste tot, discuții enrome și savante despre ce de fapt a atinge și cum anume se execută o îmbrățișare corectă și legală.
Marea invazie a banilor ieftini și scenariile de cheltuire a trilioane de dolari
Deformare subtilă și aproape insesizabilă e și refexul moral încurajat de baia de recomandări și măsuri prescrisă oficial. Căci toată această reașezare presupune o societate care adoptă criterii de performanță, adică devine, involuntar, parte a unei corporații ce dă rezultate de vîrf. Într-un fel, această cooptare la supremația performanței cere individului să învețe să mintă sau să își închipuie că spune adevărul. Impulsul indus cere cetățenilor să spună sau să își spună că au fost ireproșabili și că acest tip de conformare fără cusur e validarea civică și morală supremă. Din această clipă, toată lumea devine parte, complice sau co-autor al ideologiei „pericolului zero” la care aparatul de stat pare să fi aderat demult și fără excepții. Așa numitul „cautionary principle” devine astfel o doctrină de stat cu acoperire publică.
Cele de mai sus vorbesc despre deformări detectabile în sfera morală a societății. Un alt tip de deformare imprimat tot sub presiune COVD ar putea transforma ce știm despre economia de bază a societăților. Lucrurile sunt, aici, ceva mai clare și mai palpabile. Asta, pentru că viața economiilor lumii a fost supusă unui tratament șocant: perfuzia permanentă. Fie că e vorba de așa numita Quantitative Easing (imprimarea sau emisia virtuală permanentă de monedă) de comprimarea ratei dobânzilor sau de programe de asistență financiară nelimitată, viața economiilor nu mai e aceeași. Principiile de bază cu care vorbim sau gândim despre economie au fost puternic zdruncinate sau, chiar, anulate.
Marea invazie a banilor ieftini și scenariile de cheltuire a trilioane de dolari au creeat inmpresia difuză că, de fapt, banii nu există sau nu au greutate. Că sînt imateriali și iau forma dorințelor noastre puse în practică de autorități care, într-un joc încă nelămurit, ne înțeleg cel mai bine dorințele. În această nouă percepție, banii nu mai reprezintă ceva clar sau reprezintă cel mult un instrument creeat pentru a da mînă liberă guvernelor. La fel de inexistentă și imaterială a devenit și ideaa de datorie. Acumularea de datorii nu mai e o problemă și nu mai presupune limite. Individul social și guvernele naționale se pot îndatora dincolo de orice limită financiar-rațională. Căci pericolul tradițional al inflației a devenit, la rîndul lui, o impresie depășită. Poți tipări bani la nesfîrșit, fără frica inflației, din simplul motiv că pericolul mega-inflaționist e o amintire trecută legată de crize și state demult încheiate sau exotice: Republica de la Weimar sau Zimbabwe. În această percepție, statele dezvoltate, democratice și responsabile ale prezentului sînt scutite de risc.
Deformarea economiei întîlnește în acest pinct deformarea mentalităților și amîndouă dau tonul nou al unei vieți în care gravitația nu mai pare să acționeze. Nelimitatul și aboslutul sînt posibile. Cu o condiție: regia completă și infailibilă a autorității politico-administartive.