Pentru mulți intelectuali din Europa Centrală și de Est, ascensiunea naționalismului după prăbușirea comunismului a venit ca o surpriză. Până la urmă, „glorioasele revoluții” au fost, cu excepția României, pașnice și blânde. Discursul lor dominant mustea de referințe la drepturile universale ale omului și cetățeanului. A fost o redescoperire a valorilor Iluminismului într-un spațiu nu demult frământat de exclusivism etnic și fundamentalisme autoritare.
Mai apoi, după ce euforia emancipării s-a disipat, indivizii au realizat că aveau nevoie de o sursă de auto-încredere, un substitut ideologic pentru dispărutele certitudini ale epocii comuniste. Slăbind apelurile la discursul societății civile și drepturilor omului și adăugându-se costurile tranziției care au afectat largi pături sociale, aceste țări au experimentat căutarea frenetică a unor noi idei care să ofere „cimentul” intelectual și moral de care au nevoie, spre a nu se dezmembra, toate societățile.
În fapt, paradigma societății civile, așa cum a fost ea promovată și articulată în cadrul subculturilor disidente ale ordinii post-totalitare, a fost în mare parte idealizată în prima etapă post-revoluționară. Mulți intelectuali au împărtășit aceste valori, dar au fost și mulți care le-au găsit prea abstracte și universaliste (printre aceștia din urmă, Václav Klaus, rivalul, dușmanul și succesorul lui Havel ca președinte ale Republicii Cehe).
Majoritatea populațiilor din Europa Est-Centrală n-a fost implicată în activitățile anti-sistemice și nu și-a apropriat valorile rezistenței morale. Cu ani în urmă, filosoful maghiar G. M. Tamás scria (în volumul coordonat de mine, Revoluțiile din 1989) despre relativa marginalitate a disidenților ca explicație pentru lipsa lor de influență după 1989. Cazul Solidarității a fost, desigur, diferit, însă până și acolo codul normativ al opoziției civice a eșuat în a genera un concept pozitiv al „politicii adevărului”.
În realitate, disidența, în cea mai mare parte a societăților est-central europene, a fost izolată, riscantă și nu neapărat o experiență populară. Cei care aparțineau „zonei gri” dintre guvern și opoziție au privit în general disidenții ca pe niște competitori morali, outsideri nevrotici, personaje donchișotești cu puțină sau nicio înțelegere a „jocului real”. Atracția viziunii societății civile, cu a sa repudiere a structurilor ierarhice și scepticism față de orice autoritate instituțională, și-a arătat limitele într-o slab dezvoltată, moral fracturată și ideologic fluidă ordine post-comunistă.
Unul din elementele-cheie în interpretarea ascensiunii naționalismului ca mit politic în societățile post-comuniste este rolul intelectualilor și relația acestora cu Occidentul. În Europa Centrală, a existat mereu o puternică aripă occidentală a intelighenției naționale. Consecințele triste ale susținerii uneia sau alteia din religiile politice totalitare, comunism sau fascism, nu au trecut neremarcate în Europa Centrală (ceea ce cu greu poate fi spus despre Balcani, cu ale lor ciclice concursuri de fervoare naționalistă). Este adevărat, în fiecare din aceste țări există viziuni liberale și iliberale despre națiune. Dacă în Polonia, de pildă, explorarea demitizată a trecutului a fost în primele două decenii post-revoluționare efortul intelectualilor, în Balcani, tendința a fost aceea de a acoperi paginile rușinoase ale istoriei naționale și de a fabrica noi fantasme mesianice. Între timp, Polonia a alunecat și ea pe o pantă similară, cel puțin prin încercările de rescriere istoriografică, însă aceste lucruri nu erau deloc evidente imediat după prăbușirea comunismului.
Naționalismul radical apare ca o fantasmă a scăpării, un mit politic ale cărui straturi sociologice și psihologice se bazează pe sentimente de insecuritate, teamă și disperare. Adevărul acestor fantasme nu mai importă, pentru că, în cazul miturilor, ceea ce contează este credibilitatea și nu acuratețea. Atunci când confuzia psihologică atinge apogeul, nevoia de mit devine irezistibilă. Ceea ce oferă mitul naționalist este consolare, extazul comunității, un fel simplu de a depăși sentimentele de umilință și inferioritate, și un răspuns la pericole reale sau imaginare. Mai mult, explozia naționalistă poate fi privită ca un „efect pervers” al schimbărilor revoluționare dezlănțuite de revoluțiile din 1989–1991. Aceasta nu înseamnă că revoluțiile au eșuat sau că ele au creat situații mai rele decât cele pe care se presupune că le-au înlocuit. „Retorica reacționară” ignoră faptul că naționalismul a supraviețuit în anii comunismului în feluri distorsionate și clandestine, că a penetrat doctrinele oficiale și că revoluțiile din 1989–1991 doar au creat un cadru pentru o posibilă transcendență.
Lumea după leninism rămâne un loc marcat de vise năruite, iluzii spulberate și așteptări adesea neîmplinite. Lupta pentru sufletul omului după comunism nu a încetat vreodată. În anumite țări, au prevalat confuzia și disperarea. În altele, indivizii par să se bucure de noi condiții, inclusiv oportunitatea de a trăi fără vise utopice. Cetățenii fostului univers politic și social comunist au plătit scump și pe propria lor piele politicile coercitive inspirate de hybrisul ideologic. Pentru cei mai mulți dintre ei, grandioasele ambiții de a reconstrui umanitatea potrivit unor planuri (etnice sau sociale) considerate perfecte sună deopotrivă superficial și periculos.