Despre Internetul lui Umberto Eco și „legiunile de imbecili” care îl populează

Am vorbit recent despre o frază rău pricepută a răposatului Umberto Eco în care acesta deplângea felul în care internetul a fost invadat și înecat de “imbecili”.

Despre Internetul lui Umberto Eco și „legiunile de imbecili” care îl populează

Evident că deîndată o serie de elitiști cu diplome, îmbătați de aburi de superioritate genetică și obsesii cu mâna nevăzută a pieței (pitită în desuurile lui Thatcher) și-au găsit în asta un nou slogan pe care îl repetă cu voluptate de auto-congratulare: a zis Umberto Eco că blestemul internetului ar fi că s-a dat cuvântul la egalitate unor premii Nobel și unor “legioni di imbecilli” !

Pe lângă faptul că fraza de duh a lui Eco e scoasă dintr-o discuție cu jurnaliști, prin 2015, iar nu din vreun text argumentat, ce vor să spună păunii aceștia care o tot repetă? Că așa cum ei ar pofti să reintroducă votul cenzitar, tot ei i-ar lua gloatei și accesul la internet, ca să nu-i mai sufoce pe ei prin platitudinile și pisicile lor egalitare.

La o discuție cu jurnaliștii a spus, așadar, Umberto Eco: «Cu social media s-a dat dreptul la cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau la bar, după un pahar de vin, fără să facă rău colectivității. Erau repede reduși la tăcere, dar acum au același drept la cuvânt ca și un premiat Nobel. E l’invasione degli imbecilli».

Acum, pe lângă faptul că vorbele citate ale lui Eco sunt și ele spuse la bar, după un pahar de vin, intelectualul ar trebui să se bucure azi de posibilitatea care i se oferă de a-și încerca ideile asupra maselor în mod direct, fără să mai treacă prin filtrul catedrei sau al ziarului sau radioului, unde textele erau pregătite tot de un grup restrâns de sacerdoți care se admiră între ei.

Intelectualul de azi trebuie, dimpotrivă, să vadă potențialul de bogăție discursivă care este această încercare permanentă de a-i convinge pe ceilalți având la dispoziție exact același ecran și același număr de litere... doar măiestria din spatele folosirii lor și bogăția ideilor ne pot distinge de ceilalți.

De altfel, simplul fapt că vorbele lui Eco sunt repercutate astfel și au un asemenea ecou arată că o ierarhizare a discursului se produce de la sine chiar și în epoca egalității accesului la cuvânt.

Adevărul este însă că internetul i-a luat prin surprindere pe mulți din cei care lucrează cu cuvântul, cu vorba, cu Logosul. Mulți s-au regăsit deodată dezarmați în fața gloatei egalitare, singuri, doar cu cuvântul lor. Cei fără umor sunt repede striviți virtual. Am mai pus întrebarea: ce-ar fi făcut Cioran în fața asaltului permanent al trolilor? Și mi-l imaginam pe Cioran publicându-și treptat, pe Facebook sau pe un blog, pesimistele cugetări morale... asaltat în permanență de comentariile răuvoitoare ale dușmanilor.

Un mare scriitor britanic, Jonathan Coe, care nu crede în « scriitura interactivă » și nici că internetul ar putea genera vreun nou mod de a scrie ficțiune mi-a spus odată într-un interviu : „Eu nu sunt deloc sigur că cititorul dorește o nouă scriitură, interactivă, pe net. În multe privințe, lectura este un act foarte pasiv, iar când citești pe un ecran, actul devine chiar și mai pasiv, scriitura și imaginile doar vin spre tine, și de fapt tocmai asta e adevărata frumusețe a lecturii, care te lasă să-ți exerciți imaginația, să te lași tras în narațiune, însă noi nu dorim responsabilitatea alegerii direcției spre care va merge povestea... La începuturile internetului, și eu eram pasionat de aceste lucruri și credeam că scriitura ar putea lua o direcție interactivă, dar... acum cred că a fost pur și simplu o neînțelegere din start în legătură cu natura lecturii și a literaturii.”

În realitate, elitiștii care se fricționează unii pe alții cu o frază a lui Eco la bătrânețe despre “imbecili” ar vrea să poată vorbi doar ei, iar “imbecilii” să asculte, cum era înainte, când vorbele alese curgeau de sus, de la catedră, de la radio sau din gazete. In loc să vadă internetul ca pe o șansă de a-și exercita retorica și de a convinge cercuri tot mai largi de oameni, ei își fac unii altora frecții cu consolatorul ulei esențial al unei mărunte fraze a lui Eco, echivalentul celei a lui Țuțea cu idioții… Ah, de n-ar fi imbecilii!

Pompoșii elitiști nu văd că existența lor se justifică prin imbecili. De n-ar fi imbecilii, pe ei nu i-ar lua nimeni în seamă.