L-am văzut pe Ovidiu Trăsnea în Statele Unite, cred că în 1988, venise la Conferința IPSA (International Political Science Association). Conducea, cred, Comitetul pentru definirea științei politice. Mi-a scris, înainte de a veni, la Foreign Policy Research Institute în Philadelphia. O scrisoare cât se poate de deschisă, a pomenit de faptul că vorbisem frumos despre el. N-a spus unde, dar era clar, la Europa Liberă, acolo unde dădusem un lung interviu autobiografic lui Max Bănuș, un fel de „Cine ești dumneata, Vladimir Tismăneanu?”.
Dintre profesorii remarcabili, îi menționasem, din ce-mi amintesc, pe Alexandru Valentin, pe Radu Stoichiță, pe Ovidiu Trăsnea, pe Florica Neagoe (care trecuse în lumea drepților) și pe H. H. Stahl. Eu locuiam la Philadelphia, am mers special la Washington să-l văd. M-a chemat în camera sa de hotel, privea speriat în jur, îi era teamă de microfoane. Mi-a vorbit cu disperare, mai degrabă aluziv, despre situația din țară. Era profund îngrețoșat. La un moment dat, a bătut cineva la ușă. Era Dorin Tudoran, redactor la Vocea Americii, fusese trimis să facă un interviu cu profesorul Trăsnea. Era în fond un post guvernamental, n-ar fi trebuit să fie vreo problemă.
Bietul Trăsnea a început să gesticuleze, să pună degetul în fața buzelor, să ridice mâinile spre tavan, pe scurt, s-a derobat. Am coborât în holul hotelului. Erau acolo Mihai Botez și Solomon Marcus, venit să prezinte o lucrare în cadrul convenției. Ovidiu Trăsnea s-a speriat, nu știa cum să plece mai repede. Una era o întâlnire cvasi-clandestină cu mine, altceva să fie văzut într-un grup care cine știe ce complota. Îmi pare adeseori rău că nu țin un jurnal. Cred că tot atunci se afla la Washington, la aceeași reuniune cu mii de participanți și profesorul Ghiță Ionescu, care conducea un comitet pe tema unificării europene. Nu cred că s-au întâlnit. Dimineața, fusesem într-un panel la care participa și Fiodor Burlațki, fostul consilier, apoi biograful lui Hrușciov, vedetă a glasnost-ului. Mă ocupam intens, în acei ani, de URSS, de Gorbaciov și gorbaciovism, am fost rugat să traduc pentru Burlațki speech-ul unui politolog francez care nu vorbea engleză. Aș fi dorit să iau prânzul cu politologul sovietic (mă invitase, ca semn de gratitudine), să fac eventual un interviu cu el pentru Orbis sau Agora. Ovidiu Trăsnea era în sală, m-a rugat să merg cu el, avea să-mi spună lucruri importante. Nu mi-a spus nimic, nu l-am mai văzut pe Burlațki, am rămas depozitarul tăcerilor lui Trăsnea.
După 1990, l-am văzut de câteva ori, am citit un interviu în care spunea că am fost doctorandul său favorit (a vorbit frumos și despre Dorel Șandor și Stelian Tănase). Am mai spus-o, în datele acelor ani cumpliți, Ovidiu Trăsnea mi-a oferit o mare șansă. Sigur, aș fi preferat să-mi dau doctoratul la Paris cu Raymond Aron, la Oxford cu Leszek Kołakowski, ori la Harvard cu Daniel Bell. Dar nu acestea erau opțiunile noastre atunci și acest lucru nu trebuie uitat. Când alții produceau indigeste variațiuni pe tema „determinismului istoric”, Ovidiu Trăsnea a luptat pentru întemeierea unei politologii românești sincronă cu marile direcții metodologice din Vest. Era un gest chihotesc, dar nu mai puțin important. A pactizat cu sistemul comunist, s-a raliat apoi FSN-ului. A devenit decan al Facultății de Științe Politice din „Înalta Școală” înființată de Vasile Secăreș. Multă lume i-a reproșat acest gest, câtă vreme s-a cam tăcut în legătură cu Radu Florian, numit de Iliescu și echipa sa în fruntea Institutului de Teorie Politică, adevărat moștenitor, ca mentalitate la vârf, al Academiei de partid (dar și al bibliotecii).
Comparat cu politrucii „Epocii de Aur”, cu trâmbițașii ideologici aflați în permanentă transă encomiastică, de la Marin Voiculescu și Gh. Al. Cazan, la Ion Tudosescu și Nicolae Gogoneață, Ovidiu Trăsnea a fost mult mai puțin nociv, și-a păstrat un minimum de pudoare. Avea și o înclinație grandomană. Îmi amintesc că la un moment dat, prin 1978 sau 1979, mi-a spus: „Citesc o viață a lui Napoleon. Constat că avea același tip de migrene ca și mine”. Cu alt prilej, se arăta excedat: „Iar mi-a scris Giscard d’Estaing, așteaptă acum un răspuns, zău că nu mai suport”. Mulți dintre foștii săi studenți și colaboratori (la Universitate, la „Ștefan Gheorghiu”, la ADIRI, în nenumăratele volume colective pe care le-a coordonat) au ajuns înalți demnitari după căderea dictaturii comuniste, de la Adrian Năstase și Adrian Severin, la Vasile Secăreș și Virgil Măgureanu. Cred că Ovidiu Trăsnea înțelesese ce jocuri se făceau, cine erau beneficiarii reali ai noii puteri. Era însă prea bătrân și prea bolnav pentru a se delimita de ei. Purta el însuși o imensă povară de compromisuri nedemne, de care, inteligent fiind, nu putea să nu fie conștient. Prefera să le facă noilor potentați vizite de curtoazie și să obțină mici privilegii.
Autorii săi favoriți, dacă mă gândesc bine, au fost Walter Lippmann și Hans Morgenthau. În mod cert l-a admirat pe Raymond Aron. Pe sicofanții regimului comunist i-a disprețuit, ceea ce nu l-a împiedicat să primească ani de zile salariul de la „Ștefan Gheorghiu”. În sinea lui, se amăgea cu gândul că era un liberal realist. De câte ori l-am căutat după 1990, a fost instantaneu gata să ne vedem. Niciodată nu mi-a reproșat ceva din ceea ce-am scris, niciodată nu m-a descurajat. Mi-a răspuns franc la orice întrebare. La ultima întâlnire, m-a asigurat că mă citește mereu cu mare interes. Nu avea nerv metafizic, dar avea, în schimb, o acută sensibilitate istorică. În ceea ce Marin Preda a numit „era ticăloșilor”, a fost un om slab, poate laș, dar nu a fost un ticălos.
Cei interesați pot citi articolele „Apologie și mistificare în știința politică românească”, „Dialoguri ratate, confruntări iluzorii”, „Ambiții și abdicări ale politologiei românești”, „Silviu Brucan și reformismul de curte”, transmise în anii ’80 la postul Radio Europa Liberă, în volumul meu, Scopul și mijloacele. Eseuri despre ideologie, tiranie și mit, apărut la Curtea Veche în 2004.