Născut în Oltenia, în 1931, într-o familie de țărani săraci, Ștefan Andrei a fost coleg de generație politică cu Ion Iliescu, Cornel Burtică, Mircea Anghelescu, Ștefan Bârlea, Cornel Pacoste. S-a identificat, ideologic și psihologic, cu noul regim. A lucrat o scurtă vreme la Scînteia Tineretului, a făcut carieră în UTM, a terminat Institutul de Construcții. A fost unul dintre activiștii promovați de Nicolae Ceaușescu în cadrul UASR, a ajuns rapid șeful secției internaționale a UTM, a stabilit contacte internaționale care aveau să-i servească în anii ulteriori. După 1965, a lucrat ca adjunct al Ghizelei Vass la Secția Internațională a CC al PCR. În septembrie 1965, a făcut parte din grupul de lucru care a însoțit delegația condusă de Ceaușescu în timpul vizitei în URSS. Relația cordială cu „Ghizela de fier” l-a avantajat în anii următori, știut fiind că aceasta se bucura de încrederea cuplului Ceaușescu. Andrei a rămas toată viața un admirator al vocației cadriste a Ghizelei, deși a admis că aceasta, asemeni protectoarei ei, Elena Ceaușescu, nu a lăsat scris de mâna ei decât propriile semnături. Chiar după ce a ajuns ministru de Externe, Andrei a rămas în relații cordiale cu Ghizela.
Părțile cele mai incitante din cartea sa de convorbiri cu L. Betea țin de relațiile dintre PCR și partidele comuniste, atât cele aflate la putere, cât și cele din alte state. Ajuns secretar al CC al PCR însărcinat cu relațiile internaționale, Andrei a înțeles jocul lui Ceaușescu de subordonare completă a MAE în raport cu „Secția”. A participat la convorbiri cu influenți lideri comuniști din Vest, a înțeles și a ajuns să stăpânească limbajul ezoteric al comunicării dintre aceste personaje. Aș fi așteptat mai multă informație de la el privind activitățile unor partide comuniste precum cele din Grecia, Portugalia și Spania, formațiuni direct legate de București. Ștefan Andrei i-a cunoscut bine pe Mitsos Partsalidis, Zisis Zografos, Kostas Kolyannis, Haralambos Drakopoulos, Álvaro Cunhal, Santiago Carrillo, Enrique Líster, Ramón Mendezona, spre a-i numi doar pe aceștia. Aș fi așteptat de la el, câtă vreme a trăit, unele portrete analitice, unele detalii privind rolul jucat de Ceaușescu personal în luptele intestine din aceste partide. A cunoscut-o pe Dolores Ibárruri (Pasionaria), dar abia dacă a spus câteva cuvinte despre ea. La fel, aș fi așteptat mai multe informații despre personalități din conducerea PC Italian, îndeosebi despre Berlinguer, Pajetta și Napolitano (fostul președinte al Italiei). Pe linia relațiilor cu sovieticii, Andrei a oferit amintiri amuzante despre nervii lui Ceaușescu la varii reuniuni ale Tratatului de la Varșovia, despre revoltele sale, capricii egocentrice lipsite de consecințe reale.
Pentru mine, ca istoric al comunismului românesc și internațional, cea mai importantă contribuție a volumului său de convorbiri ține de distincția pe care a operat-o Ștefan Andrei între cele două grupuri din conducerea PCR: ilegaliștii și „noii veniți”, cei intrați în partid după 1944. Așa se explică influența unor Maurer, Bodnăraș, Gogu Rădulescu ori chiar Vasile Vâlcu asupra lui Ceaușescu. Sigur, o influență pe care liderul știa să o limiteze, să o manipuleze la rândul său: „Ilegaliștii spuneau: noi am luptat pentru putere, am suferit, am chinuit. Voi veniți - expresia pe care a formulat-o chiar Pârvulescu - la masa pusă”. Găsim în aceeași carte pe care o aminteam detalii revelatoare privind aptitudinile de intrigant ale lui Bodnăraș, hedonismul cinic al lui Maurer, legăturile secrete ale lui Ceaușescu cu Securitatea, sustrase oricărui control din partea colegilor săi din conducerea partidului.
Dar avea, de fapt, Ceaușescu colegi? Răspunsul lui Ștefan Andrei a fost, în final, negativ: era vorba de o dictatură personală. Ceea ce nu ne-a spus el este că a fost vorba de un sistem absolutist, partocratic și ideocratic în care un tiran fanatic, incult și megaloman a putut să-și impună voința sa cu totul ieșită din comun asupra unei societăți supusă unui permanent și ubicuu control represiv.
În fine, nu cred că Ștefan Andrei a fost un Machiavelli al comunismului românesc (subtitlul cărții de convorbiri cu Betea este „I se spunea Machiavelli”). Nu avea anvergura intelectuală pentru o asemenea poziție. A fost un funcționar devotat care a aplicat cu zel o linie gândită de cel pe care l-a servit până în momentul când întregul eșafodaj s-a năruit. Mai corect ar fi fost să fie numit un Gromiko al ceaușismului. Deloc întâmplător, Andrei figurează la pagina 785 în „Biografiile nomenclaturii” din Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (Humanitas, 2007)...