Influent critic de artă, jurnalist de imens talent, polemist redutabil și respectat gânditor neoconservator, Hilton Kramer (1928–2012) a fost unul dintre ultimii reprezentanți ai ceea ce s-a numit grupul intelectualilor din New York. Vreme de decenii principalul critic de artă de la The New York Times, el a fost în egală măsură un promotor al avangardei, al modernismului estetic și un adversar al fragmentării și artificialității filistine pe care o asocia cu post-modernismul. A fost și un intelectual anti-totalitar care și-a apărat opțiunile fără să-i pese de pasagerele mode și falsele popularități. A făcut carieră formularea sa legată de bienalele de la Muzeul Whitney, cărora le reproșa ostentația snoabă și absența unei viziuni artistice care să recunoască dreptul la plăcere, la bucurie, la fervoare, dacă vreți. Pentru Kramer, postmodernismul în artă nu era altceva decât „modernism lipsit de credința însuflețitoare în noblețea și pertinența mandatului cultural”.
Rupturile din interiorul acelui fascinant nucleu, inițial legat de Partisan Review, metamorfozele unor prieteni în ex-prieteni, au fost provocate, scria el, de reacțiile diferite ale membrilor săi în raport cu ascensiunea Noii Stângi și a contraculturii în anii ’60. Unii dintre liderii intelectuali ai liberalismului modernist au salutat noile valuri, cu al lor nihilism estetic și politic. Să nu uităm că Susan Sontag, deși mai tânără, era și ea o membră activă a grupului, ca și Richard Poirier și Dwight Macdonald. Alții, precum Daniel Bell, Irving Kristol, Lionel Trilling, Norman Podhoretz și William Phillips, au sesizat primejdiile implicate în noul radicalism.
Tocmai pentru că iubeau modernitatea, Hilton Kramer și cei amintiți au protestat împotriva uzurpării ei de către noii iconoclaști, suspectați, pe bună dreptate, de histrionică iresponsabilitate. S-a născut o sciziune între cei care au aderat entuziast la noul radicalism (un Norman Mailer, de pildă, dar și inițiatorii revistei New York Review of Books) și cei care au refuzat să renunțe la imperativele valorice legate de recunoașterea a ceea ce se numește high culture. Un model din multe puncte de vedere a fost filosoful Sidney Hook, social-democrat ca orientare politică, exponent al liberalismului pragmatist, unul dintre cei mai articulați critici ai bolșevismului în oricare din încarnările sale. Hilton Kramer l-a numit un veritabil disident american.
La fel, unii au înțeles să meargă pe linia blamării Americii pentru absolut toate relele lumii, alții au rămas fideli liberalismului anticomunist. Unii s-au îmbătat cu noile elixire ideologice, trădându-și - de fapt - menirea, alții au definit în chip admirabil, prin acțiunile lor spirituale, ce înseamnă onoarea intelectualilor. Între aceștia, cum spuneam, Hilton Kramer. A plecat de la The New York Times, a scris articole amare și sarcastice în The New York Observer despre derapajele stângiste, pe linia unei corectitudini politice tot mai intolerantă, ale ziarului cu care se identificase atâția ani. A protestat împotriva tendinței postmoderne de a deconstrui modernismul, de a respinge liberalismul politic tradițional, de a repudia pluralismul și de a impune hegemonia unei paradigme radicale de genul „revoluției culturale” ca breșă civilizațională.
În cartea sa din 1999, The Twilight of the Intellectuals: Culture and Politics in the Era of the Cold War, Kramer observa că „moartea socialismului ca ideal politic și, în paralel, subminarea modernismului ca imperativ artistic au marcat în chip limpede sfârșitul unei epoci istorice”. Pentru a lua măsura acestor tendințe distructive și a reuși să riposteze în spiritul marii tradiții a modernității, Kramer a întemeiat revista The New Criterion. Urmașul său este criticul cultural Roger Kimball. Numele revistei este programatic legat de publicația condusă cândva de T. S. Eliot. Pentru Hilton Kramer era important ca lupta dusă de revista The Public Interest în planul politicilor sociale să fie purtată și în domeniul estetic.
Scriind despre autobiografia marelui apostat care a fost Whittaker Chambers, Hilton Kramer ajungea la concluzia că acesta nu greșea atunci când scria: „Faith is the central problem of this age”/„Credința este chestiunea centrală a acestei epoci”. Motto-ul unui eseu despre Chambers era dintr-o scrisoare a lui Malraux către Chambers: „Nu te-ai întors din infern cu mâinile goale”. Aș aminti aici devastatoarele eseuri despre ipocrizia stângii, despre minciunile lui Lillian Hellman, despre Susan Sontag descrisă drept o „Pasionaria a stilului”, despre rătăcirile lui Dwight Macdonald, despre ceea ce a fost Congresul pentru Libertatea Culturii, acea organizație înființată din inițiativa lui Arthur Koestler pentru a ține piept ofensivei comuniste în cultura vestică.
Cel care a scris fraza adeseori citată despre curatorii de la Whitney, cu a lor slăbiciune pentru „funky, kinky, kitschy claptrap”, a dovedit o permanentă, nedezmințită deschidere pentru ceea ce era genuin în arta modernă. A fost un admirator al expresionismului abstract, al lui Jackson Pollock, al avangardei ruse. În 1981, spre surprinderea multora, a salutat o expoziție a lui Julian Schnabel. A apărat acea tradiție intelectuală din care s-a născut modernismul. Este vorba de o tradiție trădată de cei care uită „the discipline of thruthfulness, the rigor of honesty”/„disciplina sincerității, rigoarea onestității”.
Acestea au fost valorile pe care Hilton Kramer le-a cultivat cu pasiune și curaj. Numele său aparține panteonului onoarei intelectuale dintr-un secol în care au abundat atâtea abdicări, lașități, înjosiri și trădări. Scriind despre cei care, asemeni unei Lillian Hellman, continuau să se scalde în vechile minciuni despre „nobilele idealuri ale stângii” (vă mai amintiți filmul Julia cu Vanessa Redgrave și Jane Fonda, o reluare ultra-romanțată a mitologiei stalinismului antifascist din anii ’30?), Kramer își încheia un articol din The New York Times din octombrie 1976 („The Blacklist and the Cold War”) citându-l pe William Hazlitt: „Were we fool then, or are we dishonest now?”/„Am fost nesăbuiți atunci, sau suntem necinstiți astăzi?” O întrebare pe care ar merita să și-o pună cei care agită azi spectrul lui Marx și propun „retestarea ipotezei comuniste”...