Nu de ieri, de azi, Maria Şleahtiţchi este, în ochii mei, Doamna Literatură Română. Dacă tot am început această săptămână cu un cuvânt despre colegul nostru Vitalie Ciobanu, proaspătul laureat al Premiului Naţional, cuvine-se s-o încheiam cu un elogiu la adresa Mariei Şleahtiţchi, şi ea laureată a Premiului Naţional pe 2021. Rareori s-au potrivit mai bine co-laureaţii în domeniul literelor, altminteri foarte sensibil; unde mai pui că cei doi sunt născuţi în acelaşi raion, Floreşti, ca şi cel care tocmai scrie aceste rânduri.
Trebuie să încep prin a-mi pune cenuşă pe cap – pe la mijlocul anilor ’90, eram într-un juriu al Fundaţiei Soros-Moldova pentru selectarea a trei manuscrise de debut ce urmau să apară la Editura Arc. Nu cred să-mi fi trecut printre degete manuscrisul (nesemnat, având un motto) volumului o săptămână de poeme nescrise, ceva însă m-a făcut să-l las „pentru la anul”, iar „la anul” – sau peste doi, acum chiar că nu mai ţin minte – avea să fiu eu însumi redactorul cărţii de debut a Mariei Şleahtiţchi, o săptămână de poeme nescrise, Cartier, 1998. Şi azi cred că a fost o întâmplare fericită, atât pentru autoarea …poeme-lor nescrise, cât şi pentru Editura Cartier – ceea ce s-a confirmat cu brio în anii următori: volumul de eseuri Jocurile alterităţii (2002), studiul de sinteză Romanul generaţiei ’80 (2014), fără a uita de volumul de poeme oleandrii mă strigă roz (2010) urmat de antologia Fragile (2016), titluri definitorii pentru poetă & eseistă/cercetătoare, dar şi pentru Cartier.
Înainte încă de a-şi vedea publicate cărţile, Maria Şleahtiţchi era deja Doamna Literatură Română, cu o teză de doctorat despre proza pentru copii (1991), dar şi predând Marii Clasici (şi nu numai) la Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi (1984 – 2012), unde a fost, rând pe rând, şefă de secţie, şefă de catedră, decan al Facultăţii de Filologie, apoi prorector pentru ştiinţă. Din câte-mi amintesc, anume la „Alecu Russo” ne-am întâlnit pentru prima oară, Domnia Sa în calitate de gazdă, şi subsemnatul de invitat. Greu de spus câte întâlniri de genul acesta au urmat, în anii 2000 – unele, absolut memorabile, de-ar fi s-o evoc pe cea cu Gheorghe Crăciun şi Ion Bogdan Lefter –; cert e că, într-o perioadă în care uşile universităţilor chişinăuiene erau închise pentru scriitori, la Universitatea de Stat „Alecu Russo” – o mică oază de românism & Europa în plin centrul unui oraş rusificat cum era şi mai este Bălţi – se produceau Marile Spirite (Eugeniu Coşeriu, Marian Mincu, Ion Vianu, Emil Brumaru ş.a.m.d.), şi tot acolo se publica una dintre cele mai elegante & dinamice reviste literare, Semn, a cărei co-fondatoare este autoarea noastră (alături de Nicolae Leahu şi Mircea V. Ciobanu). Şi n-am spus nimic despre lansările de carte de la „Alecu Russo”, un fel de Mecca a scriitorilor din toate generaţiile de la sfârşitul anilor ’90 – începutul anilor 2000, anticipând cu circa un deceniu lansările de la Librăria din Centru.
Acum chiar că a venit momentul să intrăm în cărţi – or, din tot ce a semnat pentru tipar Maria Şleahtiţchi, două titluri mi se par definitorii pentru profilul ei literar: antologia de poeme Fragile (2016) – bine zice Mircea Bârsilă, el însuşi un nume important al literelor noastre: „În linii mari, poezia Mariei Şleahtiţchi, poetă de prim-plan în literatura română contemporană, se împlineşte în orizontul modernei cuceriri a afectului prin intelect” – şi studiul de (mare) sinteză Romanul generaţiei ’80 (2014), a cărui retipărire, într-o ediţie revăzută şi mult adăugită, ar veni în continuarea efortului Domniei Sale, în calitate de directoare a Muzeului Naţional de Literatură Română, de a impune romanul basarabean (în cazul de faţă, optzecist) în context panromânesc.
Fie că-şi scrie propriile versuri sau analizează operele altora, ca să nu mai vorbim despre luările de cuvânt în cadrul unor lansări de carte, se simte că Maria Şleahtiţchi iubeşte, cu toată fiinţa, literatura (română, în mod special) – or, cu un cuvânt al autoarei noastre, iubirea (…)e o doamnă frumoasă. La fel cum este, în tot ce face, şi Doamna Literatură Română!
Închei aici, nu înainte de a vă propune un poem marca Maria Şleahtiţchi:
* * * * * * * *
lut
neamului meu de ţărani
I. lut cu paie
două perechi de cai
goniţi de zor cu biciușca
bagă-o gireadă de paie
într-o grămadă de lut
stropită cu apă
frământată din greu
călcătura acoperită cu paie
asemenea unei dospeli cu făină
se lasă pe noapte
se odihnește lutul
se-nmlădiază paiele
pentru claca de-a doua z
II. lut cu pleavă
căldură de iulie dogoare
în câmpul de după uscătorii
se treieră grâul
pe sub paiele-adunate grămadă
găsim moviliţe de pleavă
curată uscată
bună de uns cu lutul de-al doilea
III. lut cu balegă
făţuim
ungem cu lut cu balegă
pereţii din casa cea mare
și podul
care drept și fără corzi
pare imens
cărăuși de lighene cu lut
eu și sora privim de jos
cum mama urcată pe schele
unge
ușor de parc-ar întinde pe-o bucată de pâine
unt untură magiun
unge boldește apoi iarăși unge
muind lopăţica într-o căldare cu apă
se frăsuiește
c-o doare capul și gâtul
și mâinile din umeri îi cad
bate bine ungherele
face cu-atenţie muchiile
la uși și ferestre
nu trage nimenea-n tot satul
deschisuri mai frumoase ca mama
casa noastră e nouă
miroase bine
a var proaspăt
supt voluptuos de lutul
cu paie cu pleavă cu balegă