S-a stins din viaţă profesorul Nicolae POGOLŞA (21 iunie 1932 – 18 aprilie 2020); mi-au trebuit nouă zile ca să „amortizez” durerea pierderii unui om apropiat, şi tot îmi vine greu să aleg cuvintele care ar umple golul plecării.
Primul l-am şi rostit, „să aleg”, urmează doar să-l trec la adjective – „un om ales” –, şi cu asta am prins, cred, o trăsătură esenţială a caracterului său, dar şi o linie a sorţii, care a făcut ca un băiat născut în Transnistria, într-un sat cu Vladimir Beşleagă, la Mălăieşti, la un an distanţă, să ajungă student la Facultatea de Litere a Institutului Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău, printre colegi – chiar de cameră, o vreme – avându-i pe Spiridon Vangheli şi Grigore Vieru. De primul îl va lega toată viaţa o aleasă prietenie, ştiu de la prima sursă că i-a fost primul (şi cel mai onest) cititor al unor cărţi cu caracter memorialistic (de pildă, Copii în cătuşele Siberiei, 2001); totodată, l-am întâlnit în câteva rânduri pe autorul Tainei care mă apără în casa Domniei Sale. Înainte de a-l fi cunoscut personal, ştiu că numeroşi alţi intelectuali – Ion Druţă, Emil Loteanu, Serafim Saka, Glebus Sainciuc, Leonid Mursa, Ion Ungureanu, Dumitru Fusu ş.a. – i-au trecut pragul, cu mai mulţi dintr-aceştia a lucrat, în perioada (glorioasă!) a directoratului de la Teatrul „Luceafărul”, dar şi în structurile de stat, unde a fost oarecum apropiat de Artiom Lazarev şi, în mod special, de Anatol Corobceanu. Este vorba de întâia promoţie a intelighenţiei naţională, de acea „primă generaţie încălţată” care, odată ajunsă la studii în capitala RSS Moldoveneşti, a pus umărul la edificarea unor instituţii culturale ce-şi vor dovedi, unele, rezistenţa în timp – teatru, cinematografie, şcoli de artă plastică & muzicale etc. Toate astea, în condiţiile unei politici de rusificare cumplite, la toate nivelele (de la lipsa grădiniţelor moldoveneşti la şcolile mixte sau cu predare în rusă, ca să dau un singur exemplu) – ceea ce-i va face pe trei tineri să scrie o scrisoare la Moscova, pentru a denunţa – „în spiritul politicii naţionale leniniste”, credeau ei – şovinismul velicorus de la faţa locului; îngăduie-mi-se să-l citez în continuare pe Vladimir Beşleagă: „Abia peste ani am aflat că acea misivă care i-a pus pe jar pe ştabii de la Chişinău fusese redactată şi expediată la centru imperial de către trei oameni de curaj şi bună credinţă: Gheorghe Cincilei, Nicolae Pogolşa, Leonid Cemortan”.
Iată-l, acel episod cu „Scrisoarea Cemortan”, relatat la persoana întâi de către unul dintre semnatari, chiar Nicolae Pogolşa:
„În 1963, Domnia Sa (Leonid Cemortan – n.m.) a fost primit la doctorantură în Academia de Ştiinţe Sociale de la Moscova. Lucrând la teza de doctorat, a hotărât să facă o analiză generală şi o sinteză a politicii naţionale în Moldova în baza faptelor şi documentelor. Concluziile erau dezolante şi alarmante. În anul 1964 am fost admis şi eu la studii doctorale în aceeaşi instituţie. În 1967, L. Cemortan a pregătit o scrisoare adresată Comitetului Central al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică. Am luat cunoştinţă de acel text, apoi l-am discutat în detalii, l-am găsit bine gândit şi susţinut prin fapte reale. Între timp Gheorghe Cincilei a venit în vizită la Moscova. Eu am propus să punem tustrei semnăturile sub acea scrisoare. L. Cemortan ne-a convins că în felul acesta vom aduce prejudicii cauzei şi ne vom supune unor riscuri nejustificate deosebit de mari. Scopul era ca informaţia să ajungă la destinaţie, iar forurile competente să ia deciziile corespunzătoare, oricine ar fi fost autorii scrisorii.
Textul scrisorii se referea strict la promovarea unei linii anti-leniniste în problema naţională de către conducerea Moldovei. De aceea erau multe trimiteri la tezele lui V.I. Lenin şi la Constituţia Uniunii Sovietice. Dar, în loc să examineze informaţia, instanţa a expediat scrisoarea lui I. Bodiul. Organele securităţii din Moldova au primit dispoziţia să caute autorul. Convocat la Comitetul Republican al Securităţii, L. Cemortan, fiind întrebat dacă Domnia Sa nu poate contribui la depistarea autorului, a răspuns că autorul este chiar el. A doua zi a fost exclus din partid şi disponibilizat din serviciu. Aflând aceasta, i-am spus că mă voi duce să fac şi eu un autodenunţ. M-a convins că gestul va dăuna şi cauzei, şi mie, şi Domniei Sale. Atunci am redactat un demers în care spuneam că L. Cemortan are doar culpa nesemnării scrisorii, iar învinuirile de naţionalism, care i s-au adus, nu au nici un temei. Eram convins că acelaşi pas îl vor face şi alţi intelectuali din anturajul nostru. De aceea i-am colindat pe unii oameni de cultură, care îl cunoşteau bine şi care înţelegeau perfect că L. Cemortan suferă pe nedrept. Însă numai doi dintre ei (Gheorghe Malarciuc şi Leonid Mursa) au avut curajul să semneze şi să expedieze la Moscova demersuri similare. Restul s-au abţinut. Însă dezbaterile asupra problemei au căpătat o amploare considerabilă. L. Cemortan se ferea de întâlniri ca să nu-şi compromită prietenii şi cunoscuţii. Am certitudinea că Andrei Lupan şi Artiom Lazarev au continuat să-l trateze cu respect şi consideraţie, doar că, aidoma multor altora, s-au ferit să-şi exprime deschis simpatia. Doar Anatol Corobceanu şi Nicolae Testimiţeanu căutau să-l contacteze şi să comunice deschis cu el, cum o făceau şi mai înainte.
În tot cazul, scrisoarea a avut un ecou răsunător, s-a repercutat asupra conştiinţelor în sensul descătuşării lor şi a influenţat multe dintre evenimentele ulterioare”.
Revenit după doctoratul (în filosofie) la Moscova, Nicolae Pogolşa a predat până la 80 de ani filosofia la Institutul, apoi Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” din Chişinău, fiind ales în mai multe rânduri – de către studenţi, nota bene! – cel mai bun profesor al instituţiei, numeroase personalităţi ale vieţii noastre culturale (Constantin Tănase, Val Butnaru, Vlad Pohilă; Valentin Guţu ş.a.) evocându-l cu drag pe Domnul Profesor. La rându-mi, am avut numeroase discuţii cu Domnia Sa, despre câte-n lună şi-n stele, n-am s-o uit însă niciodată pe una dintre primele – în 4 aprilie 1988, s-a născut fiică-mea; era prima nepoată de la fiică a lui Nicolae Pogolşa, care se topea după fată, iar când a fost să-i dăm un nume, m-a luat puţin deoparte şi, pe-un ton părintesc, m-a rugat: „Tu ştii că eu graseiez puţin, poate alegi şi tu un nume pe care să-l pot spune fără să mă fac de râs”. „Rareşa!”, am zis eu, chiar aşa: „Rrrarrreşa!”, iar filosoful din el a zâmbit larg, dându-mi dreptate (mde, fiică de poet!), şi tot atunci a găsit o soluţie: Rareşa – Raluca – Lucuţa. Spinoasa chestiune a literei „R” a dispărut înainte să apară! D’aia pe finalul acestor rânduri nu voi spune: „Fie-i ţărrrâna uşoarrră!”, ci: „Dumnezeu să-l odihnească în pace!”
Lumină din Lumină!
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.