«Don’t Look Up»: sau cum ne cade în cap cerul dogmatic

«Don’t Look Up»: sau cum ne cade în cap cerul dogmatic

Cel mai comic, în chestiunea satirei de pe Netflix «Don’t Look Up», a lui Adam McKay (cu Leonardo DiCaprio și Jennifer Lawrence) este virulența cu care filmul e atacat de negaționiștii încălzirii planetare și de adepții dogmatici a ceea ce nu poate fi numit decât «secta pieței».

Scenariul filmului este extrem de simplu, linear și poate fi rezumat în trei fraze:

— 1. Doi astronomi americani (DiCaprio și Jennifer Lawrence) descoperă că o cometă va distruge inevitabil Terra în șase luni, dacă nu se iau măsuri pentru a o deturna;

— 2. După ce cei doi reușesc cu greu să depășească scepticismul, nepăsarea și cinismul mai-marilor, vine a doua revelație: autoritățile, sub presiunea lobbyingului marelui capital, care vrea să extragă un profit din acea cometă, ascund realitatea sau chiar o neagă (aluzie la pandemia actuală, există chiar un curent popular al celor care nu cred în existența cometei);

— 3. În final: BANG!...

Secta pieței, precum religia, nu are umor...

Criticii filmului se poartă cu o morocănoșenie identică cu cea cu care erau primite piesele lui Molière, precum «Tartuffe», piesă în care era ridiculizată ipocrizia habotnicilor religioși. Pietatea afișată era atunci ideologie oficială, iar sub presiunea bisericii, Ludovic al XIV-lea a fost nevoit să interzică oficial piesa (deși se desfăta cu reprezentarea ei în privat).

Anul acesta se sărbătoresc 400 de ani de la nașterea lui Molière, dar iată, la fel și astăzi, vedem peste tot indignare posomorâtă în fața unei satire („cum își permit să critice așa grotesc și exagerat capitalismul?”). Asta nu face decât să completeze reacția supărată a unor politiceni caricaturați în film, care, de pe platoul unei televiziuni ce semănă leit cu Fox News, îi acuză pe cei doi astronomi că ar fi «marxiști».

### Vezi și... ### Altețe active și/sau decăzute: înzestrarea familiilor regale

Ba chiar ar putea fi acuzați că sunt «sexo-marxiști», când îi vedem cum se împerechează, din stres, cu unii și cu alții, prin toate hotelurile, pe măsură ce cometa se apropie implacabil.

Filmul este o farsă și trebuie decriptat astfel. A te scandaliza e ca și cum ai socoti că «Regele Ubu» al lui Jarry pune în pericol funcția regală. Reacția de respingere indignată, de parcă filmul ar ataca o dogmă intangibilă, e cu atât mai amuzantă, cu cât nenumărate filme anterioare de succes au exploatat teme similare, inclusiv faimosul «Fălci» («Jaws»), al lui Spielberg, unde autoritățile unei stațiuni balneare, pe malul oceanului, ascund existența în apropiere a unui rechin extrem de periculos, de teamă că ar putea pierde turiști.

Sau: Adam McKay însuși, regizorul, a primit Oscarul pentru cel mai bun scenariu în 2016 pentru un alt film în care denunță marele capital, de astă dată pe Wall Street, în «The Big Short» (cu Christian Bale, Ryan Gosling și Brad Pitt), un adevărat manifest cinematografic despre criza mondială și secta banului creat din neant, a celor au făcut averi monstruoase pe escrocherii bazate pe algoritmi oculți, pe o întreagă pseudo-știință economică vândută nouă ca o disciplină onorabilă și academică, dar care nu e în fapt decât doctrina unei asociații de răufăcători.)

Și în acele filme, dar și în actualul «Dont Look Up», motivul minciunii autorităților este: banul. În filmul nostru catastrofă, președinta Statelor Unite (Meryl Streep, făcută să semene izbitor cu politiciana republicană Sarah Palin, fostă candidată — reală — la vice-președinția SUA), împreună cu un miliardar în mod vizibil țicnit, refuză să deturneze traiectoria cometei ce va izbi pământul, ascunzând realitatea pericolului iminent, deoarece vor să aducă asteroidul în bucăți pe pământ și să extragă din el metale rare.

### Vezi și... ### Genocidul uigur, „Charlie Hebdo” și „sufletul slav”

Da, filmul este într-adevăr plin de clișee, însă tehnica e dorită, e calculată, avem aici o farsă gigantică, o instalație pop, la fel cum montajul este împănat cu aluzii vizuale la alte filme, precum «Eternal Sunshine of the Spotless Mind», un alt mare succes cinematografic despre fragilitatea graniței dintre realitate și vis.

Și, dincolo de burlescul voit al unor scene grotești, o membră a „Grupului interguvernamental de experți în evoluția climei” (IPCC, Intergovernmental Panel on Climate Change), a povestit deja în Libération că de multe ori rapoartele IPCC cu privire la degradarea climei se izbesc de reacții de scepticism, cinism, sau obtuzitate ideologică sectară identice cu cele din film.

Cursa spre „entertainment” a anesteziat umorul real

Dincolo de performanța actoricească a lui Meryl Streep (care ne trimite la roluri similare, precum patroana tiranică din «The Devil Wears Prada»), cel mai înspăimântător rol este cel -- secundar -- al britanicului Mark Rylance, care a uluit întotdeauna prin roluri secunde extrem de convingătoare, în filme ca «Bridge of Spies» al lui Spielberg sau recentul «Trial of the Chicago 7».

Acesta joacă aici rolul unui magnat „vizionar”, multi-miliardar asocial, unul dintre cei mai bogați oameni din lume, dar rupt de orice realitate, un amestec de Zuckerberg-Elon Musk-Steve Jobs, în stare să pună în pericol planeta întreagă pentru un inutil profit suplimentar.

Pe deasupra printre atâtea momente de desfătare cinematografică, filmul mai oferă și acel giuvaer rar, care este o frază finală memorabilă: «Când stai și te gândești... chiar aveam totul.» În final, ca un clin d'oeil, vedem și un automobil roșu, probabil de marca Tesla, proiectat rostogolindu-se în spațiu printre alte fragmente derizorii din ceea ce a fost lumea noastră.

### Vezi și... ### Macron, „sfârșitul istoriei” și o masă neobișnuit de lungă la Kremlin

De ce atunci atâta supărare pe o satiră, o narațiune filmată sub formă de entertainment (ba chiar apare în film și cântăreața pentru adolescenți Ariana Grande) și care mai glumește voit grotesc și pe seama industriei înseși de entertainment, reușind să arate vidul comunicațional al eternelor talk-show-uri care trebuie să facă audiență cu orice preț, prinse fiind într-o competiție permanentă cu rețelele sociale?

De ce atâta indignare și insistență că filmul e „prost”? (Ceea ce nu este câtuși de puțin, într-atât se joacă subtil cu straturi peste straturi de coduri, nesfărșite aluzii culturale și politice, ba chiar și un lung lanț de replici picante, câtuși de puțin «woke» sau «corecte politic».)

Explicația e una singură și se oferă ca o evidență: cursa noastră frenetică spre amuzament și lejeritate nepăsătoare (ca un fel de cripto-monedă a ceea ce a fost odinioară cultura ca monedă de schimb social) a dus la această anesteziere a fibrei umorului real. La fel cum accesul la totalitatea informației pe care teoretic ni-l oferă Internetul a dus doar la adâncirea ignoranței, la agravarea divergențelor și la acceptarea ca adevăr doar a ceea ce Google scoate în vârf la prima căutare.