Poate părea paradoxal că Europa, leagănul democrației, este în același timp continentul cu cele mai multe monarhii, ba chiar și cu o monarhie absolută, dacă ne gândim la adevarata natură a Vaticanului. Putem spune că jumătate din monarhiile planetei sunt europene, luând în considerare faptul că încă 15 țări din Commonwealth, inclusiv Australia si Canada, o au ca sef de stat pe regina Angliei.
Regele Mihai al României nu mai e printre noi, dar, în mod ciudat, discuțiile din jurul Casei Regale a României au fost o vreme, după moartea lui în 2017, mai aprinse ca niciodată. PSD și ALDE au căutat, în vremea în care politica internă a României era dominată de Dragnea, să profite de momentul înmormântării regelui și să declanșeze un referendum pentru reinstaurarea monarhiei.
Cele mai interesante discuții se refereau însă la banii pe care Casa Regală a României îi va primi anual din bugetul public.
Încă din luna noiembrie 2017, Tăriceanu și Dragnea au făcut să fie aprobată o inițiativă legislativă care spunea că: „Finanţarea cheltuielilor de funcţionare curentă ale Casei Regale a României se asigură de la bugetul de stat, în limita aprobată anual prin Hotărâre a Guvernului”.
În spațiul public s-au pronunțat și niște sume: ar fi fost vorba de 4,5 milioane de euro pe an, după modelul aplicat în Muntenegru. S-a aflat însă că Radu Duda și principesa Margareta ar fi cerut 25 milioane de euro anual.
Dar și dacă ar fi vorba de 25 de milioane de euro pe an pentru o familie regală care nu domnește, suma poate fi comparată mai mult decât favorabil cu cea de 35 de milioane de euro pe an pe care o primește foarte activa familie regală din Belgia, acolo unde se află sediul instituțiilor UE și NATO. Familie regală care are o agendă permanent încărcată de-a lungul anului.
Casa Regală e subiect de mare dezbatere și în Italia
Cât de privilegiată este familia regală a României, chiar și după moartea lui Mihai, se poate vedea comparând cu situația decăzutelor familii regale din Italia și Grecia. Nepotul regelui Vittorio Emanuele III al Italiei, Emanuele Filiberto, care a luat parte la funeraliile lui Mihai în 2017, s-a plâns atunci, într-un interviu cu Corriere della Sera, de ezitările clasei politice italiene de a accepta fie și ca rămășițele celui care a fost rege în timpul lui Mussolini să fie aduse în Italia.
O mare dezbatere are loc acum în această țară, unde președintele Mattarella și-a dat în cele din urmă acordul ca osemintele regelui Vittorio Emanuele III să fie aduse din Egipt, unde regele a murit în exil, după abdicare, în 1947, și să fie îngropate în Italia. Nu toată lumea a fost însă de acord.
E vorba de regele care a făcut un pact cu Mussolini și a dus Italia în război de partea Germaniei. La fel cum regele Mihai a făcut o vreme un pact cu Garda de Fier și a dus România în război de partea Germaniei, abdicând în cele din urmă, precum Vittorio Emanuele în Italia.
La fel făcuse și Vittorio Emanuele III în Italia, acceptându-l pe Mussolini încă din 1922, semnând legile rasiale și ducând țara în război de partea lui Hitler, motiv pentru care decenii de-a rândul familia regală, casa de Savoia, nu a avut voie să se întoarcă în Italia. Despre restituiri de proprietăți, însă, nici nu poate fi vorba.
Românii nu sunt singurii care și-au gonit regele
Majoritatea familiilor regale europene sunt de origine recentă și, cu excepția Vaticanului, si parțial a Liechtenstein-ului, monarhiile europene încă funcționale sunt astăzi monarhii constituționale (Vaticanul este o teocrație).
Multe dinastii, precum cele din Italia, Grecia, Belgia, Bulgaria, România au fost create în momentul formării statelor-națiune în sec. al XIX-lea. Primii regi veneau mai peste tot din familii nobile germane, întrucât pe atunci încă se mai atribuia o natură aparte calității sângelui de viță germană.
După Al Doilea Război Mondial, însă, unele țări, nu doar România si Bulgaria, dar și Italia și Grecia, si-au gonit familiile domnitoare. În Grecia, după abolirea monarhiei în 1974, familia regală a plecat în totalitate în străinătate, vreme îndelungată interzicându-i-se să revină în țară.
Regele Mihai al României este, alături de membrii familiei regale Karageorgevici a Serbiei, unul din puținii monarhi care au domnit peste țări ce s-au scindat din pricina accidentelor istoriei (România a pierdut Basarabia, Iugoslavia avea să dispară, Serbia avea să piardă Kosovo). Spre deosebire însă de Mihai al României, ultimul rege al Serbiei, Petru al II-lea, nu a abdicat. A fost expulzat de comuniști în 1945 fără să fi semnat actul de abdicare.
Exact în momentul în care era abolită monarhia în Grecia, ea era însă restaurată în Spania și e incontestabil că restaurarea monarhiei acolo a facilitat împăcarea națională, după războiul civil (deși o bună parte a Cataloniei resimte azi acest lucru și ar dori separarea). La fel, în cazul Belgiei, instituția monarhică este unul din ultimele lucruri care încă mai împiedică scindarea țării, în fața tendințelor independentiste ale flamanzilor.
Cu excepția Spaniei, așadar, casele regale occidentale se pot mândri cu continuitatea istorică. Chiar și în Spania, Franco a restituit de fapt monarhia încă din 1947, în urma unui referendum, dar același referendum spunea că Franco avea să rămână ca regent până la moarte, trei decenii mai târziu, monarhia fiind restaurată imediat după aceea.
În Italia și Grecia, familiile regale au fost gonite din țară și li s-a interzis să mai vină vreodată. Chiar și după ce interdicția de a pune piciorul pe solul țării a fost ridicată, după multe decenii, familiilor regale din Italia și Grecia nu li s-a restituit nimic.
Asta contrastează total cu situația caselor regale din estul Europei, unde în Muntenegru, Serbia, Bulgaria, România, casele regale gonite odinioară au fost reprimite cu toate onorurile și au primit înapoi uriașe proprietăți.
Europa de Est continuă astfel să se agațe de ideea, esența și mitul regalității, cărora li se atribuie o valoare speciala.
Sa ne gândim doar la felul în care bulgarii au putut crede că fostul lor rege ar putea fi un bun prim-ministru… doar pentru că a fost rege în tinerețe, pe când era minor.
Regele Simeon Borisov Saxe-Coburg-Gotha (în bulgară: Simeon Sakskoburggotski) a poftit să fie prim-ministru în perioada 2001-2005, când mulți bulgari, nepricepând cum funcționează democrația și neînțelegând că instituțiilor UE puțin le pasă că premierul unei țări a purtat odinioară coroană, încă mai credeau că Simeon le-ar fi putut aduce prosperitatea prin simplul fapt că e rudă de departe cu unele din familiile regale occidentale.
Aceeași atitudine naivă ca și în România, unde încă se mai crede că răposatul rege Mihai ar fi putut interveni „pe la UE”.
De altfel, în Bulgaria, saga restituirii proprietăților regale a generat un lung lanț de scandaluri, în vreme ce sondajele arată că aproape trei sferturi din bulgari (73%) sunt cu totul împotriva restituirii vechilor proprietăți regale și doar 19% pentru.
Înzestrarea familiilor regale: „listele civile”
În țările cu monarhii funcționale, membrii familiei regale trăiesc dintr-un buget fix, aprobat de parlament, care se numește o listă civilă. Primul scriitor care a primit vreodată premiul Nobel pentru literatură, poetul francez Sully Prudhomme (1839-1907, premiul Nobel în 1901) se plângea deja de micimea gloatei care drămuiește bănuții familiei regale:
„Car un peuple à ses rois fait des listes civiles/ Mais il ne sait plus faire une offrande à ses dieux.”
(„Căci o nație-i dă regelui liste civile/ Dar nu mai face ofrande lui Dumnezeu.”)
În Belgia, de pildă, lista civilă a familiei regale pentru anul scurs, 2021, a fost de 35.687.000 euro. Regele Philippe primește 11.786.000 euro, (sumă din care plătește, desigur, salariile colaboratorilor și ale angajaților Palatului).
Fostul rege Albert II, tatăl actualului suveran, primește la rândul lui aproape un milion de euro pe an, din care 176.000 euro sunt impozabili. În sfârșit, ceilalți copii ai lui Albert, prințesa Astrid și prințul Laurent primesc respectiv 321.000 și 308.000 euro (acesta din urmă, un gaffeur iresponsabil ținut la distanță de restul familiei, se plânge de altfel în permanență în presă că primește prea puțin și că nu-i ajunge).
Aceste sume nu pot fi depășite, iar familia regală nu poate fi la adăpost de lege în cazul comiterii unor matrapazlâcuri. Astfel, în Spania, ginerele fostului suveran Juan Carlos și cumnatul actualului rege Felipe, Inaki Urdangarin (bărbatul surorii regelui, Cristina de Bourbon), a fost condamnat la șase ani închisoare pentru deturnare de fonduri. Sora regelui, prințesa Cristina, a fost achitată, dar se vede că până și amorul spaniolilor pentru monarhie aparține unor vremuri apuse.
Listele civile, sumele fixe anuale, sunt însă primite de familii domnitoare, care au stat pe tron fără întrerupere, în monarhii constituționale, unde de altfel, precum în Belgia, regele a deținut, până la Albert II (1993-2013) largi puteri.
Chiar și astăzi regele Belgiei contrasemnează legile, însă până la Albert II regele putea respinge orice lege. Așa s-a ajuns la episodul celebru al legalizării avortului. În 1990, fratele și predecesorul lui Albert, regele Baudouin, un catolic fervent, a preferat să abdice, pur și simplu, vreme de douăzeci și patru de ore, cu complicitatea guvernului, pentru a nu fi forțat să semneze legea avortului.
Legea a fost adoptată cât el se afla în incapacitatea de a domni, iar după 24 de ore Baudouin a fost reîntronat.
Nu există însă nici o republică occidentală în care fosta familie regală să primească o listă civilă, vaste sume anuale, așa cum se întâmplă în România, cu atât mai puțin după moartea monarhului.
Apoi, familiile domnitoare occidentale, simboluri naționale, nu au trecut prin episoadele traumatice ale confiscărilor și restituirilor. Acolo însă unde ele au fost gonite de la tron, situația e total diferită de ceea ce s-a întâmplat în Europa de Est. Abia după anul 2000 s-au putut întoarce, în Italia și Grecia, fostele familii domnitoare, întâlnind acolo doar deriziune și sarcasm.
Casa de Savoia s-a întors în Italia după șase decenii de exil și interdicție de a călca pe solul italian (colaborase cu Mussolini), iar fosta familie domnitoare greacă a venit înapoi după o jumătate de secol; fuseseră goniți de colonei, iar un referendum în 1974 instaurase republica.
În Italia, judecătorii amuzați au respins orice cerere de restituire a proprietăților regale confiscate după război. În Grecia, Altețele lor și-au vând casa din Londra ca să poată sta cu chirie la Atena (unde e mai ieftin).
În fața exemplelor date de republica italiană și de cea elenă, poate n-ar fi rău ca unii tineri juriști români, fără păs pentru descântecele cu mândria și simbolica presupus naționale date de familia regală, să se aplece asupra condițiilor în care s-au făcut restituirile atâtor domenii. Cine știe ce pot găsi acolo.
Spania și corupția fostului rege Juan Carlos
În august 2020, bănuit de corupție, fostul rege al Spaniei, Juan Carlos, a plecat pe neașteptate în exil, pentru nu a pune în pericol existența monarhiei.
Plasat sub acuzație pentru spălarea unor vaste sume de bani de proveniență dubioasă, Juan Carlos nu mai putea face față în Spania anchetelor justiției și presei. Plecând, el i-a lăsat fiului său, actualul rege Felipe, sarcina să spele onoarea monarhiei (el fiind acuzat de spălare de bani).
Cel mai mare scandal rămâne cel al celor 100 milioane dolari primite de la regele Abdallah al Arabiei Saudite pentru ca Juan Carlos să intervină astfel încât 12 companii spaniole să construiască linia ferată de mare viteză (TGV) dintre Mecca și Medina: o serie de contracte de 7 miliarde de euro.
Fosta amantă a monarhului, nobila germană Corinna Larsen (Corinna zu Sayn-Wittgenstein), a recunoscut în fața justiției elvețiene că a primit de la regele Spaniei nu mai puțin de 65 de milioane de euro pentru favorurile sale. Ea a spus însă că regele i-ar fi dăruit acele 65 de milioane de euro, cum o formulează presa spaniolă: “por gratitud y por amor”.
Atitudinea generală a spaniolilor este foarte complexă și plină de ambiguități. Ființa umană e pradă tentației, a scris ABC într-un editorial, amintind că suveranul care a adus Spania pe calea democrației după moartea lui Franco este și cel care mergea să vâneze elefanți în Botswana, prin 2012, pe când această țară se afla cufundată într-o profundă criză economică.
Cazul particular al „prințului consort” al Marii Britanii
Odată cu decesul, în urmă cu un an, al celui care a fost consortul, mai bine de șapte decenii, al Reginei Elisabeta a II-a, „acidul” Prinț Philip, Duce de Edinburgh, a dispărut unul din simbolurile cele mai dragi și excentrice ale monarhiei britanice.
În vârstă de 99 de ani, personajul purta povara tuturor amintirilor defunctului imperiu, cel mai mare din istorie, „în care soarele nu apunea niciodată” (deși asta se spusese și despre imperiul spaniol).
Născut în insula grecească Corfu, pe 10 iunie 1921, el a fost la naștere fost Prinț al Greciei și Danemarcei, nominal de religie creștin-ortodoxă, fiind botezat într-o biserică din insulă. Mama lui Philip era prințesa Alice de Battenberg, descendentă din prinți germani și, la fel ca viitoarea sa soție, Philip era și strănepot al reginei Victoria.
După ce familia a fost expulzată din Grecia, unde tatăl său, comandant în armată, fusese judecat în urma unei înfrângeri militare devastatoare de către turci, a trăit în primii ani în Paris, în vila mătușii sale, Prințesa Marie Bonaparte.
Locotenent de marină în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, el s-a căsătorit în 1947 cu Elisabeta, care avea să devină regină în 1952, după moartea de cancer a tatălui ei, Regele George al VI-lea. Între timp, Philip se convertise la anglicanism și adoptase numele de Mountbatten, provenit din familia pe linie maternă.
Este considerat ca unul dintre cei care au contribuit cel mai mult la modernizarea monarhiei. Dată fiind influența sa uriașă asupra Reginei și a funcționării regatului, i s-a spus „regizorul” Coroanei britanice.
Odată cu el, a dispărut și singura persoană care putea să emită în public extravagante remarci despre prostul gust al frizurii lui Boris Johnson, sau să formuleze îndoieli în legătură cu nutriția acestuia.
Ducele de Edinburgh a fost cel căruia i se permitea să facă glume îndoielnice sau chiar gafe, deseori de prost gust, cum a făcut de multe ori în trecut, de pildă când i-a întrebat, într-o vizită, pe aborigenii australieni dacă încă mai trag cu săgeți în oameni, sau când, în Scoția, a dorit să afle de la un instructor auto cum face să-i țină pe „băștinași” departe de alcool înainte de examen.
