Your browser doesn’t support HTML5
Dumitru Popescu-Dumnezeu, marele pontif al religiei politice ceaușiste
Născut in urmă cu 90 de ani, Dumitru Popescu este unul din ultimii baroni ceaușisti aflați incă in viață. Nu este vreo plăcere în sine să citești memoriile foștilor potentați comuniști. Tonul este auto-justificator, nu au mare lucru să-și reproșeze, au fost întotdeauna animați de bune intenții, împrejurările i-au forțat să facă lucruri pe care azi nu le-ar mai face, etc. Mă gândeam la aceste teme comune în memoriile nomenklaturiștilor din statele fostului bloc sovietic când am citit seria de volume Cronos autodevorându-se, amintirile, apărute la mijlocul anilor 2000 la editura Curtea Veche, ale fostul secretar al CC al PCR, rector al Academiei „Ștefan Gheorghiu” și membru al Comitetului Executiv până la prăbușirea regimului, Dumitru Popescu (n. 1928), zis și Dumnezeu. Titluri bombastice, metafore baroce, frazeologie adeseori vidă de orice conținut: „Angoasa putrefacției”, „Reducția celulară”, „Panorama răsturnată a mirajului”. Cu excepția redactorilor editurii, a unor împătimiți istorici ai culturii sub comunism precum Eugen Negrici, N. Manolescu, Cristian Vasile, Cornel Ungureanu, Liviu Malița, Alex. Ștefănescu, Ana Selejan, Nicolae Coande, G. Dimisianu, Alexandra Tomiță, Sanda Cordoș, Ioan Stanomir, Angelo Mitchievici, Paul Cernat, Dan C. Mihăilescu ori subsemnatul, nu cred că sunt mulți cei care au citit de la un cap la altul sutele și sutele de pagini generate de fostul șef ideologic al PCR. Dacă ar fi să le dau un titlu mai adecvat, acesta ar fi „Despre marxismul gongoric”. Ori „Despre pompierismul hiperbolic”.
Am înțeles că volumele s-au vândut totuși relativ bine, dar mă îndoiesc că nostalgicii care le-au cumpărat s-au osândit de bunăvoie la cazna lecturii lor integrale. Mai degrabă cred că au căutat istorii de culise (care nu lipsesc) și „argumente” pentru crezul lor „neabătut”. Mai sunt și „anti-imperialiștii” vechi și noi, adepții lui Stalin, Mao, Ceaușescu, Chavez și Chomsky, care probabil că exultă la reflecțiile lui Popescu-Dumnezeu de genul: „Imperiul rus a scăpat din gheare victimele, dar naționalismul de superputere trăiește mai departe în persoana Statelor Unite ale Americii, care se duc și pun stăpânire pe o țară cu forța armelor, iar când poporul acelei țări se opune, răcnesc de te trec fiorii: Ăștia sunt teroriști!” („Panorama răsturnată a mirajului”, Memorii, vol. II, Curtea Veche, 2006, p. 182).
Mă întreb ce va fi gândit Dumitru Popescu văzând (dacă îl va fi văzut) filmul lui Andrei Ujică, „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”? Își va fi amintit, nu fără oarecare rușine, despre cum a regizat băile de mulțimi, imensa potemkiniadă a ceaușismului? Ori este cu desăvârșire imun la asemenea sentimente, el, expertul în operația maniacală de mancurtizare a unei întregi națiuni? „Violul mulțimilor prin propagandă politică” se intitulează o carte faimoasă din anii ’30, scrisă de unul dintre discipolii lui Pavlov emigrat în Franța. Aceasta a fost profesia lui Dumitru Popescu, cel fără de care cultul lui Ceaușescu n-ar fi atins niciodată proporțiile aberante, sufocante și universal-umilitoare atât de cunoscute. De-a lungul anilor, am vorbit despre el cu multe persoane, între care Tita Chiper-Ivasiuc, fosta sa colegă (și a primei soții, Maria Popescu) la Contemporanul, în anii ’50. Am discutat cu Alexandru Ivasiuc, Eugen Jebeleanu, Stelian Moțiu, N. Manolescu, Eugen Negrici. L-am întâlnit personal în 1993, am făcut ceea ce se numește un interviu de cercetare pentru cartea mea Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc. Impenetrabil, hieratic, distant, politicos, lipsit de umor, de o solemnitate pe cât de crispată, pe atât de adânc înrădăcinată în însuși modul său de a exista, ontologic descumpănit, depeizat, de fapt fără contact cu lumea reală a României post-totalitare, așa mi-a apărut atunci (eram împreună cu Stelian Tănase, care m-a ajutat să ajung la el).