Categoria de „dușman al poporului” face parte din lexicul totalitar. Pentru Maximilien Robespierre, eliminarea fizică a acestor indivizi era un imperativ dictat de Rațiune. Ceea ce nu se putea obține pe bază de presiune politică, îngenuncherea oricărei opoziții, a tradițiilor pluraliste, a gândirii libere, se obținea prin stigmatizare propagandistică, prin înscenări judiciare și prin ghilotină. Dezumanizarea inamicului, reducerea la o condiție subumană (animal, insectă, vierme, păduche, ploșnița, lipitoare) a fost și rămâne o tehnică favorită a acestor tiranii ale certitudinii, cum le numește sociologul Daniel Chirot spre a le distinge de dictaturile tradiționale.
Bolșevicii au fost iacobinii veacului al XX-lea, au preluat de la Marx milenarismul revoluționar, iar de la Robespierre fanatismul exaltat, intransigența extremistă. Au combinat aceste două surse cu vocația nihilistă a terorismului rus. A fost o alchimie explozivă care a generat carnagii greu de imaginat și de descris. Omorul a fost sanctificat, violența socială a fost ridicată la rang de supremă virtute. „Sfârșiți odată cu trecutul negru” îndemna Internaționala, imnul oficial al URSS din prima perioadă de după 1917. Ideologia comunistă în versiunea ei bolșevică miza pe excluderea din corpul unificat al comunității a tuturor celor care puteau reprezenta izvoarele unei posibile contestații. Pentru Lenin, aristocrații, preoții, „burjuii”, culacii și, semnificativ, intelectualii neînregimentați, reprezentau primejdii mortale. Intelectual el însuși, avocatul Lenin îi disprețuia pe cei care continuau să prețuiască dubiul și să se întrebe la ce bun toate aceste orori. Pe cei mai mulți i-a prigonit, i-a arestat, i-a deportat, i-a suprimat. Puțini au fost cei norocoși să fie expulzați pe faimosul „vapor al filosofilor”. Poetul Nikolai Gumiliov, soțul Annei Ahmatova, a fost executat drept „complotist contrarevoluționar”.
Stalin mai întâi, apoi, după 1933, Hitler în Germania, au dus la paroxism acest maniacal exclusivism. Adept necondiționat al terorii, Lenin vedea lumea în chip maniheist, cosmosul politic era unul al luptei pe viaţă și pe moarte dintre „ai noștri” și toți ceilalți. Lenin spunea că politica este reductibilă la principiul „care pe care”. Împrumutată de la iacobini, care se credeau les amis du peuple, categoria de dușman al poporului (vrag naroda) a definit terorismul paranoic al bolșevismului. Nu era așadar loc pentru negociere și compromis. Cei „slabi de înger” trebuiau re-educați și, dacă rezistau, urmau a fi lichidați.
Atunci când dușmanul este extern, acesta este, într-un anumit fel, reprezentabil, dar când este intern, tinde să nu mai fie reprezentat, ci difuz - o umbră, o fantomă. De aici și excesele paranoice în sistemele totalitare. Psihologic vorbind, se produce un proces compensatoriu care hiper-reprezintă („dușmanii sunt peste tot”). Pe acest fond apare și zoologia politică, un adevărat arsenal de imagini și forme, armura dispozitivelor și tehnicilor retorice figurative care au ca scop metamorfoza umanului.
Secolul XX a produs această ideologizare și polarizare completă a politicii (la dreapta sau la stânga), iar vechea distincție dintre dușman și criminal s-a estompat. Acest nou dușman criminalizat în cadrul limbajului totalitar a fost, cum spuneam, dezumanizat. Lucru valabil, putem afirma azi, nu doar pentru stalinism și nazism, ci și pentru perioada Războiului Rece. Noile expresii politice ale mulțimilor, partidele de masă cu un puternic conținut ideologic (fascist și comunist) au fost semnele pătrunderii violenței în societate și în politică. Cu alte cuvinte, ceea ce s-a produs (ca element de noutate, în secolul trecut) a fost continuarea războiului în cadrul păcii, în interiorul ordinii de stat. Totalitarismele au fost sinonime cu anchetarea, în cadrul politicii interne, a unui război mental extern. Ele au marcat devastarea permanentă a societății de către o putere politică fundamentată ideologic. Războiul intern împotriva „dușmanilor” (evrei, burghezi, etc.) a fost, așadar, un fel de revoluție permanentă de la vârf.
Liberalismul este prin definiție moderat. Totalitarismul este extrem și extremist. Inamicii erau definiți pe bază socială în regimurile comuniste, pe criterii rasiste în Germania nazistă. Dar, cum arată Vasili Grossman în marele său roman Viaţă și destin, logica exterminării era aceeași. Odată dezumanizate ideologic, transformate în colectivități pretins superflue, întregi grupuri umane erau condamnate la asasinat în masă, la aneantizare, la genocid. Gulagul și Auschwitz-ul sunt numele acestor monstruoase eforturi de a anihila milioane de ființe umane în numele unor imperative ideologice delirante.