Elvira Drangoi s-a născut în satul Zârnești din raionul Cahul, într-o comunitate cu mulți romi. A copilărit pe strada care despărțea mahalaua romilor de restul satului. Își amintește cum un vecin mai în vârstă o învăța să numere și să spună alte câteva cuvinte în romani. În familie se vorbea doar în română: tatăl ei, de etnie romă, nu vorbea în limba maternă, chiar dacă mama ei - pe jumătate armeancă și pe jumătate moldoveancă - spunea că și-ar dori să învețe romani, povestește Elvira în ultimul episod din podcastul „Laboratorul social”.
Primele întrebări despre identitatea ei etnică au apărut odată cu școala, când unii colegi o numeau „țigancă”. Cuvântul era rostit cu dispreț, ceea ce a făcut-o să respingă această identitate: „Fiind copilă, îmi apăreau întrebări, de ce se întâmplă asta și de ce mi se spune așa. Și din start am luat-o ca pe ceva ce nu este pozitiv și nu vreau să mi se atribuie identitatea asta”.
Mesajele despre romi erau contradictorii. Când mergea la rudele din partea mamei auzea uneori glume și remarci răutăcioase despre romi, care o făceau să se simtă inferioară: „Asta se simțea la întâlnirile astea împreună cu familia, se simțea prin glume, iată, care nu se făceau tare des, dar o glumă la fiecare întâlnire despre romi asta era neapărat. […] Eu aveam o stare de inferioritate foarte acută fiind, iată, [chiar] și între verișorii mei, știi?”.
În schimb, la rudele tatălui, în raionul Hâncești, simțea apartenența la comunitate și nu o deranja când i se spunea, cu drag, „țiganca noastră frumoasă”. În fiecare seară mergeau la vreo rudă, pentru că, tradițional, romii iau cina împreună cu toată familia extinsă: „Și eu am fost vara, am petrecut timp cu verișoarele mele și acolo simțeam mai mult faptul că este o comunitate, că eu sunt romă, că eu aparțin”.
În adolescență, dorința de a fi acceptată de colegi a accentuat conflictul interior. Elvira încerca să se distanțeze de identitatea romă și evita orice situație în care aceasta ar fi putut fi dezvăluită: „Voiam să mă detașez, să mă dezic de această identitate... Doamne ferește cineva să afle că sunt țigancă sau sunt romă!.. Țin minte că mă simțeam foarte, foarte rău când se abordau subiecte despre romi la școală”. Se întâmpla mai ales când în școală veneau organizații cu ajutoare pentru copiii romi, iar felul în care le ofereau o făcea pe Elvira să se simtă foarte vulnerabilă.
Your browser doesn’t support HTML5
Povestea unei tinere rome lesbiene: de la negarea identității și rușine, la acceptare și mândrie
În același timp, o profesoară i-a remarcat spiritul activist și a încurajat-o să participe la diverse activități, inclusiv unele care abordau multiculturalitatea, ceea ce i-a oferit o altă perspectivă asupra identității sale etnice. A început să-și pună întrebări despre rușinea pe care o simțea și despre felul în care își percepea identitatea: „Atunci cred că au apărut pentru prima dată întrebările astea. Conștient a apărut rușinea, conștient au apărut întrebările... Știi, cumva, era partea asta: de ce mă simt așa, dar cum aș vrea să mă simt legat de identitatea mea?”
Abia pe la 20-22 de ani a început să spună deschis că este romă și să fie mândră de asta.
În paralel, i-au apărut întrebări legate de identitatea sa sexuală. Elvira a început să se intereseze de comunitatea LGBTQ+ și să se întrebe de ce o interesează drepturile acestei comunități, mai ales că ea a fost crescută într-un spirit homofob. În organizația ce promova drepturile romilor în care activa se simțea foarte bine ca romă, dar observa multă reticență când punea întrebări despre comunitatea LGBTQ+. „Aveam relații foarte bune cu oamenii de acolo. Și am început să discut foarte direct despre asta. Dar voi ce credeți? Pentru că eu vedeam că la activități, iată, vorbim despre grupuri vulnerabile, despre comunități marginalizate, dar niciodată despre comunitatea LGBTQ+”. Reacțiile negative o dureau, odată chiar a izbucnit în lacrimi, și au pus-o și mai mult pe gânduri. Mai târziu, când a înțeles că are sentimente pentru fete, a acceptat că este lesbiană.
Astăzi spune că identitățile sale nu se exclud, ci se completează.
Faptul că-i femeie romă, lesbiană și feministă este adesea o provocare, mai ales că în fiecare din comunitățile din care face parte există stereotipuri despre celelalte. Dar Elvira învață să transforme vulnerabilitățile în putere: „Când spun că sunt romă, lesbiană și feministă, mă simt foarte puternică. Adică simt că am foarte multă putere care s-a transmis din toate comunitățile astea. Și lesbienele au trecut prin Holocaust, adică persoanele din comunitatea LGBT, și persoanele rome, și eu sunt aici. Care erau șansele să fiu aici? Dar eu sunt aici”.
În prezent, Elvira face parte din organizația feministă „Femei pentru femei”, unde lucrează în special cu tinerii și are o abordare intersectorială prin care aduce în discuție drepturile diferitor categorii și comunități vulnerabile. Uneori îi este greu să aleagă o singură direcție, dar simte că poate contribui la apropierea comunităților și la crearea unui spațiu pentru dialog.
***
Podcastul „Laboratorul Social”, unde luăm mostre de societate – oameni, idei, fenomene, procese - și le studiem la microfon, a fost conceput din start ca un spațiu public și sigur pentru a pune în cuvinte și a înțelege mai bine ceea ce ni se întâmplă ca indivizi și ca societate într-o lume în schimbare rapidă.
Acum, după ce câteva runde de alegeri au readus la suprafață resentimentele acumulate în timp și care, în lipsa unei culturi a dialogului, au accentuat divizarea, ne propunem să abordăm, prin povești personale, subiecte sensibile ce țin de identitate și relații interetnice în Republica Moldova. Dar nu ne vom opri doar la acestea, pentru că vrem să descoperim împreună și alte povești despre cum se schimbă această societate.
Urmărește „Laboratorul social” pe YouTube și pe moldova.europaliberă.org.
Europa Liberă Moldova este și pe Google News. Abonează-te