„Un roman de debut elegant, tulburător, imersat în natură, dar tratând deopotrivă subiecte precum relaţiile de putere, familia, credinţa şi discrepanţa dintre a înţelege ceva şi capacitatea de a acţiona în baza informaţiilor dobândite” (Los Angeles Times), O istorie a lupilor, semnată de Emily Fridlung, Vellant, 2022, înfăţişează o cu totul altă Americă, în care comunităţile hippie de altădată s-au desfiinţat, şi doar cei mai consecvenţi rămân să trăiască la marginea societăţii – aşa cum face familia adolescentei de 15 ani „Madeline, dar la şcoală mi se spunea Linda, Comunista sau Ciudata”, eroina & naratoarea cărţii.
Fiinţă profund interiorizată, dar având şi ştiinţa de a se face utilă & demnă de încredere – „Puteam face asta. Să le dau oamenilor ceea ce voiau, fără să ştie că venea de la mine” –, Linda este angajată ca bonă pentru Paul, fiul de 4 ani al soţilor Gardner, Patra (nu Cleo, chit că numele vine de la Cleopatra) & Leonard („la a treia generaţie de membri ai Bisericii Ştiinţei Creştine”), chiar acel Paul care se răsteşte, supărat, la fată: „Sunt un copil perfect al lui Dumnezeu”, lăsând-o bouche bée. Că zilele-i, iar de la un moment încolo, chiar orele îi sunt numărate, n-are cum să ştie nimeni, deşi pericolul pluteşte în aer („La proces mă tot întrebau când am ştiut cu certitudine că ceva nu era în regulă. Şi probabil răspunsul era: pe loc”), iar când peste câteva zeci de pagini puştiul face o criză, apoi intră în comă, în loc să-i administreze insulină şi lichide, Patra & Leo… se roagă! Citez o secvenţă de la procesul soţilor Gardner, acuzaţi de ucidere din culpă:
„Procurorul şi-a dus mâna la piept, aşa încât cravata i s-a ridicat până sub bărbie.
– Vreţi să spuneţi că n-aţi observat că ceva nu e în regulă? Ori că aţi observat, dar nu aţi solicitat ajutor de specialitate? (…)
Am văzut-o pe Patra înghiţind.
– Era… îngrijit.
– Da, foarte bine, soţul dumneavoastră ne-a explicat ieri ce şi cum. Nu avem nimic împotriva rugăciunii. Nu suntem aici ca să judecăm religia nimănui. Dar am nevoie să ne lămuriţi un lucru. (…) Am fost informaţi deja că insulina şi lichidele l-ar fi putut salva cu două ore înainte să intre în stop cardio-vascular. Două ore. Tratamentul este minimal şi simplu…
– Sunt mama lui, l-a întrerupt Patra.
– Aţi fost mama lui, a întrerupt-o şi procurorul pe ea.
Ceva i-a inundat faţa, apoi s-a retras ca o apă. Repeta aceleaşi lucruri pe care le spusese înainte: Era bine. Se odihnea la el în pat.”
În ce constă învăţătura Bisericii Ştiinţei Creştine, mă veţi întreba; iar răspunsul nu are să întârzie: „Nu contează ce facem, contează ceea ce gândim. Mary Baker Eddy ne spune că raiul şi iadul sunt doar moduri de a gândi. Trebuie să cunoaştem acest adevăr, să ne rugăm să înţelegem că moartea nu este decât credinţa falsă că totul poate avea un sfârşit. Niciunul dintre noi nu va dispărea nicăieri, nu cu adevărat. Tot ce se schimbă este modul nostru de a percepe lucrurile”.
Dar cum să-i explici una ca asta unui puşti de doar patru ani care afirmă, sus şi tare: „Sunt un copil perfect al lui Dumnezeu”?!
3 aprilie ’23