Ereticul Gorbaciov și impenitentul Iliescu

Ereticul Gorbaciov și impenitentul Iliescu

Mihail Gorbaciov și Ion Iliescu aparțin aceleiași generații politice, au împărtășit visuri, mituri, iluzii proprii utopiei leniniste. La ora actuală, cei doi foști lideri simbolizează ipostaze extrem de diferite ale relației cu moștenirile comunismului: primul s-a despărțit de lumea în care s-a format de o manieră sinceră și irevocabilă, a permis și a încurajat pluralismul. Al doilea a rămas legat prin fire vizibile şi invizibile de tradiția exclusivistă, conspiraționistă, ultra-centralistă, anti-democratică și intolerantă a bolșevismului. La 86 de ani, Mihail Gorbaciov are motive să fie mândru: în mare măsură grație lui, un sistem ilegitim, inuman și irațional s-a prăbușit fără a genera un război civil precum cel care a însângerat Iugoslavia post-titoistă.

Nimeni nu va putea contesta vreodată rolul decisiv jucat de Mihail Gorbaciov în grăbirea colapsului comunismului. Nu a fost, firește, condiția suficientă, însa, în mod cert, a fost cea necesară. Ori, mai exact spus, una dintre acestea. Cum scria cândva Zbigniew Brzezinski, prezența unui țar revizionist marxist la Kremlin a schimbat regulile jocului, a creat un nou prag de așteptări, de speranțe, de posibilități. Mă refer la dublul înțeles al revizionismului: cel din perioada Internaționalei a II-a, dar și acela de după 1956, din Europa de Est, ilustrat de asemenea gânditori precum Leszek Kolakowski, Milovan Djilas, Agnes Heller, Gyorgy Markus, Krzystof Pomian, Karel Kosik, membrii grupului „Praxis” etc

Pentru nostalgicii bolșevici, Gorbaciov a fost arhi-trădătorul, un renegat perfid și periculos. Pentru naționaliștii slavofili, a fost omul care a distrus Imperiul. Pentru națiunile din statele satelizate de URSS și din cele anexate, a fost cel care, fie că a dorit-o sau nu, a declanșat procesul auto-determinării lor. Pentru cei care cred în virtuțile societății civile, a fost politicianul care a pus capăt machiavelismului polițienesc. Bolșevicii sunt incapabili de căință. Din acest punct de vedere, tocmai pentru că a dovedit că înțelege ce înseamnă penitența, Gorbaciov poate fi socotit un om politic care a rupt cu bolșevismul. Aici văd o diferență esențială între el și Ion Iliescu. Niciodată, sub nicio formă, Ion Iliescu nu și-a asumat autocritic rolul sau în represiunile anti-studențești din perioada 1956-1960 ori in acţiunile punitive din decembrie 1968. Se pot oferi și alte exemple. Când am făcut cartea de dialoguri cu el, („Marele șoc”, Ed. Enciclopedică, 2004), l-am întrebat dacă își amintește de acele momente. S-a eschivat, a parat „dialectic”. L-am întrebat dacă știa în epocă despre faptul că hidrocentrala de la Bicaz a fost construită cu muncă forțată a deținuților politici. A spus că nu. Când l-am întrebat dacă are unele regrete, a dat din umeri, parcă aș fi vorbit Esperanto.

Gorbaciov a comis erori monumentale, a deschis prea târziu și prea puțin porțile sistemului în direcția pieței libere, a înțeles cu greu și după multe ezitări că fără a stabili o alianță principială cu forțele civic-liberale, proiectul său de umanizare a regimului nu avea șanse de izbândă. A subapreciat în chip dezastruos capacitatea de rezistență a unei nomenclaturi asediate, angoasate și panicate. În istoria ascensiunii și căderii comunismului în veacul al XX-lea, o istorie plină de iluzii, năluciri, entuziasme, crime, trădări, comploturi, minciuni, pasiuni febrile și dezamăgiri nu mai puțin mistuitoare, Mihail Gorbaciov a simbolizat speranța de schimbare la un ceas când sistemul părea incapabil să iasă dintr-o agonie cronică. Asemeni lui Alexander Dubcek, a crezut în „comunismul cu chip uman”.

Motivat de rațiuni complexe, psihologice, politice și morale, forțat de, dar și forțând condițiile istorice, Gorbaciov și-a asumat destinul de gropar al bolșevismului,deci a făcut istorie. Din acest punct de vedere, efectul intervenției sale în istoria comunismului este opusul celei a unui Ion Iliescu. Gorbaciov, ca și Imre Nagy ori Dubcek, a înțeles că fără pluralism nu poate fi vorba de emancipare umană. Ion Iliescu a fost și rămâne un spirit ostil pluralismului (civic, politic, economic, social, cultural). Când a înțeles că sistemul nu poate fi salvat decât prin violență (o salvare temporară, firește), Gorbaciov a ales să nu recurgă la represiune. Vreau să fiu bine înțeles, nu-l idealizez pe acest fost prim secretar de regiune de partid. Nu putem însă uita că având de ales între pluralism și bolșevism, Gorbaciov a dovedit curajul și onestitatea să se despartă nu doar de stalinism, ci și de minciuna comunistă în ansamblul ei. În iunie 1990, Ion Iliescu a optat exact invers (a acceptat scrâşnind din dinți alternanța din 1996). Este vorba aici de prezența ori absența a ceea ce se cheamă inteligență morală și capacitate de învățare politică, elemente care îl disting pe omul politic veritabil de manipulatorii cinici și de demagogii amorali.