Naționalismul etnic apelează cel mai adesea la instinctele primare ale unității și identificării cu grupul propriu: străinii sunt adesea percepuți drept destabilizatori corupți, distrugători ipocriți ai tradițiilor și agenți ai disoluției.
Naționalismul sanctifică, într-adevăr, tradiția, descrisă cândva de către Gilbert K. Chesterton ca „drept de a vota acordat morților”. Cu deosebire în vremuri de frustrare socială, străinii tind să fie demonizați și priviți ca țapi ispășitori.
Un naționalist ucrainean, spre exemplu, va percepe rușii (sau evreii) ca uneltind veșnic pentru subminarea independenței și prosperității Ucrainei. Un român va privi membrii comunității maghiare ca aparținând unui corp unitar, permanent implicat în activități subversive și iredentiste. Un militant naționalist croat nu va avea niciodată încredere într-un sârb, în vreme ce fundamentaliștii etnici sârbi vor invoca alianța Croației cu Germania nazistă drept argument împotriva încrederii și coexistenței etnice. Naționalismele estone, letone și lituaniene sunt colorate de memoria ocupațiilor sovietice (și anterior ruse) asupra statelor baltice.
Discursurile naționale nu doar că păstrează un sens al identității etnice, dar, totodată și în mod continuu, „reinventează tradiția” (Hobsbawm), regenerează mitologia istorică, inculcă un conținut infrarațional, transcendent, în sensul identității naționale. În timpul prăbușirii imperiale, naționalismul devine un balsam ideologic utilizat spre a calma sentimente de deznădejde și furie.
Cu ale sale identități năruite și loialități oscilante, lumea post-comunistă a permis fantasme xenofobice înșelătoare pentru a aprinde și capta imaginația a milioane de indivizi nemulțumiți. Omogenizarea națională a devenit lozinca elitelor politice, pentru care unitatea și coeziunea erau valorile supreme. Logica excluzivă leninistă („noi” versus „ei”) a fost înlocuită de o viziune naționalistă care sanctifică grupul etnic exclusivist și demonizează „străinii”.
Acei care critică respectiva tendință sunt imediat stigmatizați drept o „coloană a cincea” constituită din „dușmani interni”. Pentru fostul președinte croat Franjo Tudjman, de exemplu, doar intelectualii susținători ai „spiritului național și auto-determinării” meritau numele de intelighenție. Toți ceilalți, susținea el, erau doar farisei. Inventarea permanentă a inamicilor și urilor adâncește climatul de insecuritate și îi face pe mulți indivizi onești să-și piardă nădejdea în viitorul societăților lor.
În acest context, nu este o surpriză faptul că postcomunismul a fost, și încă este, caracterizat de o tensiune durabilă între conștiința naționalistă și accentul pe „identitățile post-convenționale” (Habermas), continuând proiectul universalizării drepturilor descătușat în secolul XVIII.
Există încă o lipsă a „liantului social” pentru că formațiunile politice actuale au eșuat în a cultiva consensul necesar susținerii unui patriotism constituțional—Verfassungspatriotismus (vezi cartea lui Jan-Werner Müller, Constitutional Patriotism). Naționalismul etnic contemporan este mai puțin o reînviere a politicii precomuniste a intoleranței, cât un avatar al efortului leninist de a construi un corp politic perfect unitar.
Fără îndoială, trecutul este adesea utilizat spre a justifica fantasmele resentimentare ale demagogilor naționaliști. Această „întoarcere la istorie” este, mai degrabă, un fel de reconstrucție ideologică menită să răspundă nemulțumirilor actuale, și mai puțin un aparent destin primordial al națiunilor menite să fie permanent în conflict și să se teamă una de cealaltă.
Bizara sinteză dintre ambiție națională și monism ideologic explică intensitatea pasiunilor naționaliste în lumea post-comunistă: exclusivismul etnic este o continuare a hybrisului leninist, a adversității sale față de orice ar avea iz de diferență, unicitate sau distincție. Antiliberalismul, colectivismul și anti-intelectualismul ferm se amestecă în noile discursuri de auto-glorificare națională.
Cu toate acestea, europenizarea Europei de Est, fără a fi sfârșitul iluzoriu al politicii, poate fi văzută drept prima ruptură clară cu ciclul cumplit al ideologiei și utopiei din secolul trecut, în această regiune. Într-adevăr, o democrație substanțială care tratează adevărul și emanciparea ca valori fundamentale poate fi, de asemenea, definită ca post-democrație: „Prin post-democrație nu înțeleg mai mult sau altceva decât o democrație căreia i s-a returnat esența umană, ceea ce înseamnă că nu este doar formală, nu doar instituțională, nu doar un mecanism elegant care se asigură că deși aceeași oameni guvernează, rămâne aparența cetățenilor care îi aleg ei înșiși din nou” (v. Václav Havel, To the Castle and Back).
Dictatura pedagogică a marxismului s-a dovedit a fi o falsă soluție la dilemele Iluminismului și modernității, cu consecințe catastrofice. Gânditorul structuralist marxist francez Louis Althusser scria cândva că marxismul nu a fost o formă de umanism pentru că, în opinia sa, materialismul dialectic a depășit conceptualizările abstract-antropocentrice. S-a situat dincolo de hotarele altruismului empiric pentru că a căutat legile fundamentale și constantele evoluției.
Putem detecta aici o conexiune secretă între silogismul sofisticat al școlii althusseriene și imperativele conservatoare ale dogmatismului neo-stalinist: umanismul a fost doar o peliculă, o suprafață înșelătoare ascunzând adevăratele priorități ideologice. Prin urmare, umanismul a trebuit să fie mereu concret, să servească interesele revoluției.
Răspunsul lui Havel la asemenea fantasme ale practicii revoluționare și lecția esențială a revoluțiilor din 1989 este auto-împuternicirea prin cetățenie. Astfel, subtitlul Puterii celor fără de putere este „cetățenii împotriva statului”.