Exorcizarea demonilor comunismului. Cazul polonez

vladimir-tismaneanu-blog-2016

Revoluțiile, breșele istorice, marile convulsii politice nu încep într-o zi, o știm de la François Furet. Dar există clipe-simbol, momente care parafează despărțirile de „vechiul regim” de o manieră decisivă și de neuitat. Așa a fost, de pildă, 14 iulie 1789. Ziua de 4 iunie 1989 a înglobat, într-un ansamblu amețitor de semnificații, deopotrivă finalul despotismului bolșevic în Europa, reacția revanșardă a birocrației comuniste post-maoiste din China și persistența aspirațiilor fundamentaliste în Iran.

Mă voi rezuma la a spune că, după 4 iunie 1989 și victoria de răsunet a Solidarității în primele alegeri parțial libere din Polonia, „blocul sovietic” a încetat să mai existe în sensul cunoscut după înființarea Pactului de la Varșovia în 1955. Atunci a devenit de negândit o intervenție a „statelor frățești” pentru a împiedica evoluțiile pluraliste.

Sigur, Ceaușescu și Honecker puteau deplora această direcție revoluționară, o puteau osândi drept o „deviere de dreapta”, buharinistă, dar vocile lor răsunau de-acum în pustiu. Peste câteva săptămâni avea să înceapă marele exod al cetățenilor din RDG către RFG. O lume fără 4 iunie, în acest sens, ar fi fost una sărăcită, întunecată, sumbră. După cum una fără represaliile sângeroase din Piața Tienanmen ar fi putut însemna tranziția Chinei către un postcomunism civic-democratic.

În primul rând, trebuie amintit că liderul Partidului Muncitoresc Unit Polonez (PMUP), Mieczysław Rakowski, era el însuși un gorbaciovist, un jurnalist care fusese cândva implicat în acea saga a revizionismului marxist de la sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60. Rakowski se cunoștea personal cu mulți dintre inspiratorii revoluției civice, inclusiv cu filosoful Leszek Kołakowski.

În 1968, fusese printre cei care au protestat împotriva campaniei antisemite organizate de șeful Securității, generalul Moczar. La fel de important era faptul că semnalele care soseau de la Moscova, după venirea la putere a lui Gorbaciov în martie 1985, sugerau tot mai categoric că puterea imperială nu mai era dispusă să se angajeze în noi aventuri militare de natură polițienească, precum în Ungaria în 1956ori în Cehoslovacia în 1968.

„Doctrina Sinatra”, cum i s-a spus, considera că statele est- și central-europene acționau de-acum pe cont propriu. Încă din 1988, între exponenții facțiunii reformatoare din PMUP și cei ai opoziției democratice, deci ai sindicatului liber și autoguvernat Solidarność, începuseră să aibă loc contacte, adeseori mijlocite de ierarhia Bisericii Catolice.

Rolul Papei Ioan Paul al II-lea în prăbușirea comunismului polonez și mondial a fost esențial. Liderii pro-sovietici de la Varșovia erau descumpăniți de noua linie sovietică, nu mai aveau repere clasice precise, cârlige de acroșaj ideologic. Neostaliniștii nu mai aveau pe cine să se bizuie în facțiunea dominantă de la Kremlin. Nici măcar „conservatorul” Egor Ligaciov nu preconiza o intervenție militară pentru a salva ruinele leninismului polonez. A fi pro-sovietic la ceasul perestroikăi însemna să fii pro-Gorbaciov, deci antistalinist.

Evident, prizonieri ai propriilor ficțiuni propagandistice, liderii comuniști polonezi și-au supraestimat forța, au mizat pe inerția populară, pe frica de schimbare și au minimalizat șansele mișcării Solidarność de a câștiga electoral de o manieră copleșitoare. A fost, dacă vreți, un efect pervers al unui sistem care a ignorat deliberat, vreme de decenii, orice feedback societal. Ceea ce nu înțelegeau generalul Jaruzelski (conducătorul suprem din Polonia) și aliații săi era că, în anii de după Legea Marțială (proclamată în decembrie 1981), societatea civilă poloneză se maturizase, își construise rețele de afirmare, comunicare și participare care nu mai puteau fi distruse.

Cu alte cuvinte, prinsese ființă o contra-societate, un univers politic concurent, ceea ce disidentul ceh Václav Benda numea „polisul paralel”. Obișnuiți să trăiască în spațiul aseptic dominat de cultul puterii, liderii comuniști nu aveau cum să anticipeze efectele mobilizator-subversive ale „puterii celor fără de putere”, spre a relua superba formulare a lui Václav Havel.