Călătoria (în timp) cu Gellu Naum

Detaliu de pe afișul festivalului.

Nici că se poate ceva mai firesc – după moarte, marii poeţi se transformă în… festivaluri de poezie ce le poartă numele. Preţ de două zile, 31 iulie – 1 august 2021, se va desfăşura cea de a VI-a ediţie a Festivalului „Gellu Naum”, în Grădina Muzeului Naţional al Literaturii Române de la Bucureşti. (Între paranteze amintesc că anul acesta tocmai se împlinesc două decenii de la trecerea în nefiinţă a lui Gellu Naum (1 august 1915 – 29 septembrie 2021), ultimul mohican al suprarealismului european.) N-am apucat să-l cunosc de son vivant, l-am văzut însă într-un film documentar de lung metraj memorabil, iar secvenţa în care poetul recită Călătoria cu Stelică am revăzut-o de zeci de ori în toţi aceşti ani, tresărind de fiecare dată la versurile: „murise atâta cât să plângă maică-sa”.

Am mai spus-o şi cu altă ocazie, chiar în cadrul uneia dintre primele ediţii ale Festivalului „Gellu Naum”, autorul Drumeţului incendiar nu se numără printre modelele mele po(h)etice – mai degrabă, mă „împart” între Mircea Ivănescu şi Virgil Mazilescu, fără a-l uita pe magicianul Şerban Foarţă! –, de citit & admirat însă am făcut-o cu pasiune de la prima lectură, iar o singură dată am scris un poem nu neapărat în cheie suprarealistă, dar călăuzindu-mă după… Călătoria cu Stelică a lui Gellu Naum. Este chiar textul pe care-l voi citi în cadrul acestei ediţii, în seara asta – cum însă e dificil să fie urmărit „la auz”, îngăduie-mi-se să-l dau mai jos, iată-l:

Pocitania

băieţel-degeţel buchisind alfabetul – şi încă din fragedă copilărie-i

creşteau pleoape la degete, în loc de unghii. aduse din foarfece, cât

să nu-şi zgârie faţa în somn – după ce că visează cu ochii deschişi –,

să nu-şi intre ţărâna în mână – de unde-i cu cartea în mână născut –,

niciodată tăiate din carne, cât timp i le-a, mama.

ce frumos îi zvâcneau – într-a-ntâia, când prima lor învăţătoare,

iar apoi doi elevi de serviciu le verificau, la intrarea în clasă,

curăţenia mâinilor, să n-aibă unghii – la degete pleoapele.

cum clipeau, toate-odată, când să mânuiască peniţa. cu câtă mirare

atingea, în scris, pieliţa de nou-născut a cuvintelor – fără să

i se-aplice vreodată-o corecţie, cu rigla-n palmă, dar pus

să transcrie, la prima greşeală, din nou pe curat toată pagina.

dat exemplu-n toţi anii de şcoală, de-a nu-şi fi ros unghiile.

nici cât negru sub unghie, copilăria.

şi deja se anunţă – senină? deloc! – vremea de pubertate,

când odată cu pilozitatea/cu sângele calendaristic, băieţilor

le cresc gheare, iar fetele-şi fac manichiura. şi unii, şi alţii

exhibându-şi însemnele speciei – ei încă la vârsta pedepselor

corporale, şi ele deja premiante-ale trupului de bucurie supremă.

vremea datului şi a faptului,

când un foşnet de pânză de rochie face să ţi se ridice catargul –

şi catarg, şi Ulise legat de, tot tu! – vulnerabil

la chemarea sirenelor – „ia-te în mâini!” –,

chit că mâinile mele sunt îndrăgostite, şi-n loc să apuce,

bat din pleoape sfios, pe când alţi mateloţi şi-au şi pus-o cât

ai pocni, vorba vine, din degete, cu câte-o fată/pe când

toate fetele-s dintr-o atingere.

iar ieşirea din copilărie – de unde eraţi doar colegi & prieteni,

acum iată-vă brusc contingent, cum staţi smirna în faţa comisiei

medicale – se face la ordinul: „decalotaţi!”

conştiinţa – tot mai încărcată – că mâna cu care scrii, mâna aceea

face laba, şi n-ai ce să-i faci, câtă vreme nici tu n-ai pe nimeni.

îndârjirea cu care te ţine, ca-n menghină, tatăl din strâns,

iar când simte că-i scapi, dă să-ţi taie pornirea:

„ce sunt astea, băiete?! prepuţuri, nu unghii!...”

(«все поэты жиды»* te aşteaptă să-ţi intri în mână,

înainte să-ţi vină mănuşă. şi tot ea brăţară, pe ambele mâini, când

шевеля кандалами цепочек дверных** eşti somat să deschizi.)

băieţel-degeţel, adu-ţi degetu-ncoace şi uită-te*** cum, de la mâna la gură, răsare-n

vârful degetelor alfabetul latin, chit că buzele încă-s chirilice.

înţelegerea – avant la lettre – că scrisu-i o traumă (stă mărturie,

spart, obrazul colegei de bancă grăbită să-şi vâre stiloul în gură

ca să scrie la fel cum vorbeşte – cursiv şi din prima).

touche-à-tout, băieţelul. toucher et jouer, poezia.

ca o ceapă mustind de plâns, pe dinăuntru, şi fără s-o

fi zdrobit în pumn nimeni, ca s-o îndulcească, fiinţa – doar pleoape

şi batiste/ batiste şi pleoape, prin care mai mult te prevezi decât vezi.

o făptură de jur-împrejur numai pleoape-n foiţe de ceapă

şi batiste-n foiţe de biblie, care visează să încrucişeze

trandafirul lui Rilke cu a lui Celan Niemandsrose.

veghea câtor popoare, purtată în gene, o are-n vedere?

somnul cărei naţiuni s-a lăsat cu priveghi? şi nimicului

al cui ochi fără pleoape îi stă împotrivă?

şi această – de două milenii, pe mică de ceas – întrebare: „eu, Doamne?”

___________

* „Toţi poeţii sunt jidovi” (Marina Ţvetaieva)

** (rus) „mişcând cătuşele lănţişoarelor de la uşi” – vers (premonitoriu!) din poemul lui Osip Mandelştam (1891 – 1938; arestat prima oară în mai 1934, este deportat în Voronej; revenit în mai 1937 la Moscova, este arestat a doua oară pe 2 mai 1938, şi dispare fără urmă în lagărul de muncă de lângă Vladivostok, pe 27 decembrie 1938).

*** Ioan, 20:27: „Apoi a zis lui Toma: «Adu-ţi degetul încoace, şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna, şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios».”