Georges Perec, scriitorul francez dispărut pe 3 martie 1982, a experimentat cu o gamă variată de forme literare, de la romane mai mult sau mai puțin standard, la cuvinte încrucișate. Italo Calvino a spus cândva despre el că nu se asemănă cu nimeni și că Perec ar fi o personalitate literară unică.
Într-adevăr, Perec n-a fost doar un original. Așa cum s-a întâmplat și cu Franz Kafka, originalitatea lui n-a putut fi definită sau sugerată prin comparație cu alți autori. Desigur, Georges Perec l-a admirat el însuși pe Kafka, însă ar fi cu adevărat dificil să găsim vreun pasaj în opera sa care să poată fi numit kafkian. Același lucru îl putem spune despre Thomas Mann, Vladimir Nabokov, Herman Melville sau patafizicianul Raymond Queneau, pe care francezul i-a admirat enorm.
S-a născut la Paris pe 7 martie 1936 din părinți evrei care emigraseră din Polonia cu zece ani mai devreme. A rămas orfan de mic, atunci când tatăl i-a fost ucis în Bătălia Franței, în iunie 1940, iar mama i-a dispărut într-un lagăr de concentrare, probabil la Auschwitz, după ce fusese arestată în 1942. Până în 1945, Perec avea să trăiască la niște rude ale sale, în apropiere de Grenoble (s-a întors în capitala franceză abia după război).
Nouă ani mai târziu a fost admis la Sorbona, pe care a frecventat-o cu întreruperi. Avea să lucreze mai întâi ca bibliotecar-cercetător specializat în neurofiziologie la Centrul Național pentru Cercetare Științifică, poziție ocupată până în 1979, atunci când succesul cărții Viața: manual de întrebuințare i-a permis, în sfârșit, să trăiască doar din scris.
Cele două cele mai aclamate cărți ale lui Perec, Lucrurile și Viața: manual de întrebuințare, i-au câștigat reputația de observator minuțios, aproape științific, al societății contemporane. În pofida acestui fapt, aproape ca printr-o minune, opera sa rămâne fundamental intimă. Alte texte, precum Dispariția, i-au făcut pe mulți să-l privească ca pe un fel de „acrobat verbal”, o impresie întreținută, de altfel, de franchețea fiecărei pagini pe care a scris-o. Toate interpretările greșite, toate pistele hermeneutice false sunt probabil consecințele inevitabile ale propriei originalități.
Ceea ce-a făcut, până la urmă, Perec a fost să reinventeze actul scriiturii. Putem vedea cât de radicală a fost această abordare în rolul pe care l-a jucat pentru opera sa acea „unitate de bază” care este scrisoarea. Nu doar în Dispariția, ci și în Viața: manual de întrebuințare și în alte locuri, scrisoarea este utilizată în varii construcții narative pentru a exprima deșertăciunea, absența și chiar un anumit sens al morții care stă la baza experimentelor sale literare.
Georges Perec a fost produsul unuia din cele mai mari dezastre ale Istoriei. „L’Histoire avec sa grande hache”, cum spunea chiar autorul, generase toate acele lagăre de concentrare ale anilor ’40. Putem spune că Perec și-a descoperit originalitatea ca reacție la consecințele personale ale secolului furtunilor ideologice. Lipsit de o comunitate și o familie pe care să le poată numi ale sale, scriitorul a găsit în literatură un mediu ideal pentru a-și recrea originile. Nu în zadar spunea despre una din cărțile pe care le-a citit de nenumărate ori în tinerețe că o folosea precum un trecut individual al său, o sursă a lucrurilor pe care să și le amintească. Așadar, separarea elementelor fictive de cele autobiografice în opera lui Perec ar fi un exercițiu cvasi-inutil.
Adevărul este că orice scriitor confruntat cu o lume lipsită de sens caută s-o transforme prin limbaj, sau să răspundă la câteva întrebări esențiale (de unde încep? ce drept am să vorbesc?). Circumstanțele biografice ale lui Perec au dat acestor interogații o anumită urgență. Vorbim aici de un orfan și un evreu pentru care evreitatea n-a însemnat o comunitate de limbaj și tradiție, ci absență, tăcere, dubiu, instabilitate și anxietate. A fi evreu, pentru Georges Perec, a însemnat „a datora viața în întregime șansei și exilului”.
Confruntat cu o asemenea privare existențială, Perec și-a reinventat propriul loc de pornire. Însă tot el a știut că dacă și-ar dedica întreaga energie remodelării lumii prin scris, noua lume n-ar fi mai puțin damnată decât cea în care se născuse. La acest capitol, cititorii săi nu rămân cu nicio iluzie. Cărțile lui Perec sfârșesc toate într-un mare vid, de fapt, o poză a deșertăciunii...