Reţineţi acest frumos nume francez, François-Henri Désérable (n. 1987); nu aveţi cum să-l mai uitaţi la capătul lecturii romanului său Stăpânul şi cuceritorul meu, Humanitas, 2022 – de la Lire Magazine Littéraire citire: „de departe cartea sa cea mai dureroasă şi crudă şi, între timp, în mod paradoxal, cea mai amuzantă şi mai dezinvoltă” –, distins în 2021 cu Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze.
„Ea nu era deloc genul lui; nu fusese niciodată. Nu aveau ce să placă unul la celălalt; totuşi s-au plăcut, s-au iubit, au suferit din cauza faptului că s-au iubit, au încetat să se mai iubească, au suferit din cauza faptului că nu s-au mai iubit, s-au întâlnit şi s-au despărţit definitiv – dar să nu anticipăm”, iată în câteva cuvinte povestea de dragoste dintre Tina, o actriţă tânără fană Rimbaud şi Verlaine, mamă a doi gemeni, Arthur şi Paul, tocmai cerută de nevastă de Edgar, tatăl copiilor ei, şi Vasco, bibliotecarul care o invită în Grande Réserve de la BnF pentru a-i arăta exemplarele originale ale Unui anotimp în infern şi Poemelor saturniene, expediţie cognitiv-erotică de vreme ce se încheie cu o partidă de sex pe masa cu manuscrise rare. Nebunia a început, şi nici un gest – oricât de nebunesc, cum este de pildă furtul inimii lui Voltaire, din sala Labrouste a BnF, pentru a i-o oferi Tinei de ziua ei; or, „Tina nu se putea întoarce acasă cu inima lui Voltaire, Edgar ar fi luat-o la întrebări, şi apucă-te să-i explici viitorului tău soţ că este un dar de la amantul tău, care v-ar putea aduce, şi vouă, ca şi lui, necazuri pentru tăinuire” – nu-i suficient de îndrăzneţ, aşa că amanţii devin din ce în ce mai impetuoşi, iată-i petrecându-şi două nopţi şi o zi în hotelul Arthur Rimbaud, camera 42 Paul Verlaine – bref, „o poveste cu trupuri scânteietoare care se satisfac pe deplin, cu inimi care aleargă la trap în miezul nopţii, cu limbi şi buze niciodată sătule, cu febra mereu reaprinsă…” Şi tocmai atunci, în febra pregătirilor de nuntă, Edgar descoperă adevărul în chiar telefonul femeii iubite: „Eu am citit mesajele voastre, Tina, toate mesajele, ştiu pe dinafară mesajele voastre, am citit mesajele tale de curvă, de îndrăgostită, asta eşti tu, Tina, o curvă care îl iubea, pentru că tu îl iubeai”, ceea ce nu-l va face să renunţe la planurile sale matrimoniale, dar îl va pune pe urmele lui Vasco. Or, acesta din urmă, după ce că-i dăruise Tinei inima lui Voltaire, iată-l cumpărând, la licitaţie, pistolul din care Verlaine a tras două focuri asupra lui Rimbaud – şi care, pe finalul naraţiunii, va mai împuşca o dată, în chiar mirele Tinei, pus la frac şi joben, nu atât rănindu-l, cât făcându-i o vânătaie urâtă (s-a tras totuşi dintr-o piesă de muzeu, şi cu gloanţe din secolul al XIX-lea).
Mă opresc aici – nu-i încă deznodământul! –, nu înainte de a cita această frază din cap. 19 ce rezumă perfect arta lui François-Henri Désérable: „or, bunul romancier trebuie să aibă o inimă duioasă şi un ochi dur faţă de personajele sale”. QED
31 iulie ’23