Santiago Carrillo (1915-2012) a fost liderul vreme de decenii al Partidului Comunist din Spania. În ultimii ani de viață, Carrillo a scris despre tinerețea sa revoluționară, dar a negat rolul său în oribilele masacre organizate de forțele de stânga la Paracuellos del Jarama și la Torrejón de Ardoz. Mii de persoane inocente au fost atunci ucise în numele unei viziuni delirante a purificărilor revoluționare. Au existat orori comise de ambele tabere, în egală măsură repugnante și condamnabile, dar stânga a reușit, vreme de decenii, să oculteze propriile crime. Mitul Republicii a funcționat și încă mai funcționează ca argument pentru demonizarea exclusivă a celeilalte părți.
Născut într-o familie socialistă, Carrillo a rămas până la sfârșitul vieții credincios colectivismului egalitarist marxist. Ceea ce nu l-a împiedicat, ba chiar dimpotrivă, să fie un stalinist fanatic în anii ’40 și ’50. A condus cu mână de fier PC din Spania, a eliminat fără cruțare orice i se părea că miroase a „deviaționism”. În 1964, a fost cel care a condus eliminarea din conducerea partidului a grupului Fernando Claudín-Federico Sánchez (Jorge Semprún). Mai târziu, după intervenția în Cehoslovacia, a devenit el însuși ținta atacurilor dogmatice, în special din partea lui Enrique Líster, fostul comandant al vârfului de lance comunist în anii Războiului Civil, El quinto regimiento. Hiper-stalinistul de mai ieri devenise acum un exponent al policentrismului, alături de comuniștii italieni. Mai mult, a fost printre primii lideri comuniști care au susținut, la mijlocul anilor ’70, renunțarea la dogma dictaturii proletariatului. O dogmă pe care o slujise cu ardoare în anii Războiului Civil. Aici fusese de fapt originea rupturii dintre Santiago și tatăl său, Wenceslao Carrillo. Când fiul i-a scris un mesaj de ruptură politică, vechiul socialist i-a răspuns că nu se aștepta să primească o scrisoare de la Stalin...
În 1960, a înlocuit-o pe Dolores Ibárruri (La Pasionaria) în fruntea PC din Spania, aflat în ilegalitate. Din acel moment, Pasionaria nu a mai jucat decât un rol ceremonial, își făcea datoria de icoană a comunismului, fără a mișca în front, lăsându-l pe Carrillo să-și urmeze planurile. Conducerea partidului se afla la București și la Praga, apoi s-a mutat la Paris. Am fost coleg de clasă, la Liceul „Petru Groza” cu Alejandro Pujolar, fiul lui Federico Melchior, membru al Biroului Politic și redactorul-șef al ziarului partidului, Mundo Obrero. Mergeau la același liceu și frații săi Carlos și Jorge, precum și sora lor cea mică, Victoria. Au plecat în Franța, de unde veniseră, în 1964. Carlos a studiat regia de film la Moscova.
Postul de radio Pirinei al comuniștilor spanioli, emitea de la București (ca și Vocea adevărului, postul de radio al PC din Grecia). În 1956, Carrillo a susținut zdrobirea Revoluției Maghiare. În 1968, a fost printre liderii comuniști care au condamnat invazia Cehoslovaciei. A devenit unul dintre campionii liniei eurocomuniste și s-a opus hegemonismului sovietic. A întreținut relații de prietenie apropiate cu Nicolae Ceaușescu și s-a abținut de la orice critici în raport cu dictatura totalitară din România. Era ceva ridicol, cum observa dramaturgul spaniol Arrabal, în a perora despre democrație fără a scoate o vorbă despre micul tiran de la București. Carrillo și soția sa Carmen erau prieteni cu Valter Roman și cu soția acestuia, Hortensia. Îi unea amintirea Războiului Civil, a anilor tenebroși ai stalinismului, psihologia cominternistă, mistica internaționalistă. După știința mea, nu a existat un alt lider de partid comunist, la putere ori în opoziție, care să fi fost mai apropiat de Nicolae Ceaușescu ori care să viziteze mai des România între 1965 și 1989. Ar fi interesant de știut cât și cum a contribuit PCR la susținerea financiară a PC din Spania.
Presupusa sa deschidere nu s-a tradus în toleranță pentru facțiunile din partid. Nu a acceptat vreodată adevăratul pluralism. Chiar după moartea lui Franco și revenirea sa în Spania, Carrillo a rămas un leninist din categoria dură. În final, după ce a pierdut poziția hegemonică în PC din Spania, a devenit liderul unei formațiuni marginale, apoi a ieșit din politică. În cartea sa autobiografică, marele scriitor Jorge Semprún a descris metodele staliniste utilizate de Carrillo împotriva rivalilor și criticilor săi.
Biografia lui Carrillo aparține acelei galerii de militanți cominterniști pentru care devotamentul pentru Cauză, pentru Partid, pentru Revoluție, este mai important decât orice considerații de moralitate și onoare. Mai flexibil decât intransigenții staliniști Dolores Ibárruri, Álvaro Cunhal, Luís Corvalán ori Luigi Longo, Carrillo nu a ajuns niciodată la concluzia eșecului irevocabil al comunismului. A rămas până la capătul vieții un leninist.