Your browser doesn’t support HTML5
Generația ’27, tentația nihilistă și aventura intelectuală a secolului XX
Subiectul Generației 1927 continuă să genereze controverse. O dezbatere purtată aici, la Washington, în cadrul Conferinței de studii slave, est-europene și eurasiatice în noiembrie 2011 a inclus o excelentă prezentare a Cristinei Bejan, autoarea unei teze de doctorat la Oxford susținută în vara lui 2010, pe tema grupului Criterion (cu accent pe personalitatea lui Petru Comarnescu). Am mai vorbit despre raportul dintre aspirațiile apocaliptice și proto-existențialismul cioranian, despre îndemnul lui François Furet de a practica istoria intelectuală fără a confunda rolul savantului cu acela al procurorului. Am scris în Times Literary Supplement, pe 5 ianuarie 2010, despre cartea Martei Petreu privind ceea ce eu numesc pactul faustic dintre Mihail Sebastian și Nae Ionescu.
Este timpul ca discuția să iasă, în fine, din procustianul pat al unui provincialism desuet și să se exploreze, cu obiectivitate și respect pentru nuanțe, fenomenele de radicalism politic ca forme de „îndrăcire” a unor intelectuali de seamă din veacul XX. Adeziunea la fascism a unui Mihail Sebastian, demonstrează Marta Petreu, abjurată ori ocultată ulterior, ținea de fapt de relația pe care Hegel a văzut-o ca esențială în istoria spiritului, deci de dialectica stăpân-sclav. Este cazul să analizăm fără prejudecăți participarea românească la ceea ce R.M. Albérès a numit cândva aventura intelectuală a secolului XX. O aventură din care n-au lipsit abdicările vertiginoase, visurile aberante, iluziile colectiviste, patimile extremiste, fantasmele mesianic-redemptive, ispita a ceea ce istoricul Jeffrey Herf numește modernismul reacționar.
Am citit pe nerăsuflate cartea profesoarei de istoria filosofiei, poetă și eseistă, Marta Petreu (ediția a doua, revăzută și adăugită a apărut în 2010) pe tema formării intelectuale a lui Mihail Sebastian, a relației dintre tânărul intelectual evreu român de la Dunăre, unul dintre cele mai rafinate spirite ale generației ’27, și principalul doctrinar al extremismului revoluționar de dreapta din România anilor ’20 și ’30, Nae Ionescu, seducător (la propriu și la figurat) profesor de logică și metafizică, dialectician-prestidigitator fără pereche, magician al conceptelor din specia lui Leo Naphta, personajul lui Thomas Mann din Muntele vrăjit.
Cartea trebuie examinată în spiritul ei, care este unul al respectului pentru text, pentru surse, pentru faptele istorice, iar nu pe bază de procese de intenții, pe cât de malițioase, pe atât de dubioase. „Atacurile la baionetă”, exploziile nevrotice, nu-și au locul acolo unde se discută idei. Sebastian nu a fost un scriitor oarecare, rolul său la Cuvântul nu poate fi comparat cu cel al unui Ion Călugăru, spre exemplu. Tema explorată de Marta Petreu poartă asupra unuia din cele mai controversate și încă sângerânde momente din istoria politică și intelectuală a României interbelice. Mai presus de orice, Nae Ionescu a urmărit să întemeieze religia politică a ortodoxismului românesc, o filosofie colectivistă ostilă liberalismului, parlamentarismului, socialismului (fie acesta și democratic) și oricărei forme de raționalism considerat emasculant și lipsit de viață.
Naeionescianismul a fost o viziune totalitară despre fenomenele politice, etice, și religioase, iar tânărul Sebastian a sprijinit această perspectivă anti-pluralistă. Modernitatea era pentru Nae Ionescu prin excelență decadentă, coruptă și corupătoare. Statul burghez era unul fals, artificial, lipsit de legitimitate. Libertățile civile erau mofturi derizorii. Se impuneau decizii rapide, necruțătoare, luate de un Conducător blagoslovit cu providențială charismă. În conflictul dintre spirit și suflet, klagesianul Nae lua partea sufletului. La un ceas când Europa părea să fi intrat în ceea ce Elie Halévy a numit L’ère des tyrannies, aceste idei explozive păreau să aibă un viitor și nu este de mirare că Sebastian s-a contaminat cu patosul lor cadențat. Ceea ce este surprinzător ține de intensitatea adeziunii sale la o formulă spirituală menită să justifice cele mai aiuritoare salturi mortale politice, inclusiv recursul la violență, teroare, crimă. În acei ani de demonizare nihilistă, Sebastian a fost de fapt un fanatic. S-a dedat la ceea ce Thomas Mann a numit odată extazul demonismului.
Intitulată Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu—Mihail Sebastian, cartea publicată la editura Polirom, poate fi citită în mai multe registre: mai întâi acela al atacului fascizant (de sorginte sorelian-mussoliniană) împotriva instituțiilor burgheze din România. Este vorba în acest caz de atracția lui Sebastian către ideile fascismului italian și chiar francez, în niciun caz către rasismul antisemit, misticismul wagnerian ori socialismul pan-germanist din care s-a născut nazismul. Mai mult, cel puțin în prima fază a Cuvântului, nici Nae Ionescu, personajul pentru care Sebastian nutrea o admirație nețărmurită, învecinată cu orbirea, nu era un ideolog atras de elucubrațiile rasiste. Etnicismul său meta-politic (spre a relua conceptul lui Pieter Viereck) era unul primordialist, autohtonist, grandios-teluric, fundamentalist, reacționar în sensul cel mai exact al termenului. Asemeni lui Péguy, Nae venera la patrie et les morts. Gândirea sa provenea ca orientare dinspre Joseph de Maistre și se înrudea poate cu filosofia lui Charles Maurras. Când Sebastian scrie împotriva partidelor politice (în primul rând împotriva celui liberal) el participă, alături de profesorul său, la un atac general-european împotriva spiritului democratic, parlamentar, pluralist. Să nu uităm că primul președinte al Poloniei democratice, Gabriel Narutowicz, a fost asasinat de un extremist naționalist. Moda crimei politice era contagioasă și afecta toate țările din regiune. Poziția etnocentrică a lui Nae Ionescu nu era esențial diferită de aceea a unui Roman Dmowski, ideologul Democrației Naționale (Endecja) din Polonia. În plus, ortodoxismul febril al lui Nae Ionescu, fundamentul modelului său etnocratic, s-a ciocnit cu criticile venite din partea unui Mircea Vulcănescu, alarmat de manipulările politice ale credinței.
Al doilea registru ar fi acela al abordării demistificatoare (myth-breaking). Marta Petreu schimbă paradigma interpretării lui Sebastian: citind sute de articole ale acestuia, ale lui Nae Ionescu, ale altor membri ai Generației, a ajuns la concluzia că Sebastian a fost în fapt principalul megafon al atitudinilor de extremă dreapta care au constituit viziunea naistă despre stat, colectivitate, tradiție. Aș îndrăzni totuși să citesc diferit articolul lui Sebastian Omul cu revolverul publicat cu puțin timp înainte de interzicerea Cuvântului și arestarea lui Nae Ionescu, ca parte a represaliilor ce au urmat uciderii lui I. G. Duca. Nu cred că era vorba de o deșănțată, iresponsabilă, cinică apologie a gangsterismului, ci, mai degrabă, de un text-diagnostic, o premonitorie încercare de simptomatologie a ceea ce mai târziu, în Cum am devenit huligan, Sebastian definea drept „o epocă și o mentalitate”.