Opinii și reprezentări publice în favoarea țăranilor
Critica sau măcar prezentarea empatică a situației sociale a țăranilor din România începutului de secol XX veneau mai ales dinspre poporaniști, protoțărăniști și socialiști. În același timp, lucrările unor publiciști, artiști, universitari, economiști și politicieni atrag atenția în epocă.
1907, pictură de Octav Băncilă.
Constantin Dobrescu-Argeș înființase Gazeta țăranilor în 1892, prin intermediul căreia măcar unii dintre țărani aflau despre dezbaterea mai generală în jurul situației lor. Vasile Kogălniceanu, fiul lui Mihail Kogălniceanu, fost membru al PNL, la fel ca tatăl său, avea să se dovedească foarte activ în aceeași direcție, îndemnându-i pe țărani să se asocieze, ceea ce le-ar fi sporit forța. El este autorul unuia dintre textele cele mai importante ale epocii, Către săteni (1906), cu o bună difuzare în lumea satelor. O critică extrem de dură la adresa clasei politice românești, inclusiv a regelui, au produs socialiștii în Patruzeci de ani de sărăcie, de robie și de rușine (1906). Cristian Racovski ar fi fost autorul textului, însă acesta a fost asumat de săptămânalul socialist România Muncitoare.
Spiru Haret, membru al PNL și ministru al Instrucțiunii Publice în mai multe rânduri, era autorul lucrării Chestia ţărănească (1905). Economistul G. D. Creangă publicase un text cuprinzător, Proprietatea rurală şi chestiunea ţărănească (1905). Constantin Stere criticase în multe rânduri și de la diferite tribune situația din societatea românească; într-o manieră foarte directă a făcut-o și în articolul Ţară de latifundiari. Cu ocazia Jubileului Regal, Nicolae Iorga a infirmat festivismul oficial în articolul Ascundeți țăranii! (1906).
Situația grea a plugarilor începea să devină subiect de interes pentru literatură, inclusiv cu accente militante. Exemplul cel mai cunoscut ne este oferit de George Coșbuc, cu poezia Noi vrem pământ (1894). Artele plastice oferă mijloace de expresie pentru redarea realistă a situației din lumea rurală. Cel mai bine ilustrează acest curent pictorii Ștefan Luchian, La împărțitul porumbului (1906), și Octav Băncilă, cel din urmă în numeroase pânze care înfățișează țărani și țărănci lucrând sau mâncând la mese sărăcăcioase (sfârșitul anilor 1890-începutul anilor 1900).
Gheorghe Grigore Cantacuzino („Nababul”), prim-ministru, 1904-1909.
Răscoala din 1907
România a cunoscut după obținerea independenței tensiuni cvasipermanente între țărani și marii proprietari, inclusiv în forma violenței extinse. Prima răscoală țărănească de amploare a fost cea din 1888, provocată de lipsa de pământ și de abuzurile autorităților. Pornită din județul Ialomița, răscoala s-a extins în toată țara. Epicentrul a fost în câteva județe de câmpie ale Munteniei. Confruntările dintre săteni și armată s-au soldat cu circa 1.000 de morți și 3.000 de reținuți.
Însă cel mai mare impact asupra societății românești avea să îl aibă răscoala țărănească din 1907. Cauzele generale ale acesteia au fost sărăcia țăranilor, abuzurile marilor proprietari, arendașilor și administrației, învoielile oneroase, dobânzile exorbitante cerute de cămătari, impozitele foarte mari către stat.
Dimitrie A. Sturdza, prim-ministru, 1907-1909 (Sursa: Arhivele Naționale Istorice Centrale)
Pornită din nordul Moldovei, la sfârșitul lunii februarie-începutul lunii martie 1907, răscoala s-a extins repede spre sud. Țăranii au trecut de la petiții înaintate autorităților, pentru soluționarea problemelor reclamate, la atacarea și incendierea conacelor, intrarea în târguri și orașe, inclusiv în unele centre de județ, distrugerea sediilor unor autorități publice, a caselor marilor proprietari, arendași și negustori. În Muntenia și Oltenia răscoala avea să crească în intensitate, violența atingând cote nebănuite.
Luați prin surprindere, politicienii români au dezbătut situația în Parlament, la începutul lunii martie 1907. Liderul conservator P.P. Carp avea să rămână celebru printr-unul din discursurile sale în Camera Deputaților: „nu este decât un singur lucru de făcut, nu este decât represiunea. Vom aviza pe urmă”. Viziunea sa era împărtășită de mulți oameni politici din epocă.
Ion I.C. Brătianu, ministru de Interne, 1907-1909.
Guvernul conservator al lui Gheorghe Grigore Cantacuzino („Nababul”) a cedat puterea liberalilor la 12 martie 1907. Noul guvern era condus de Dimitrie A. Sturdza, Ion I.C. Brătianu prelua Ministerul de Interne, iar generalul Alexandru Averescu devenea ministru de Război. S-au făcut declarații de unitate a clasei politice în fața răscoalei. Instalarea guvernului a fost aplaudată și de putere, și de opoziție, liberalii și conservatorii s-au îmbrățișat cu afecțiune în Parlament.
A fost instituită starea de asediu, au fost mobilizați numeroși rezerviști. Aceștia au fost trimiși în alte regiuni decât cele de proveniență, moldovenii în Muntenia și Oltenia, iar muntenii și oltenii în Moldova, pentru a nu exista legături de niciun fel cu răsculații. Țara a fost împărțită în zone de operații, ca pe vreme de război. În numeroase locuri au avut loc ciocniri între „bandele de țărani” (potrivit formulării din documentele vremii) și trupe, s-a deschis focul, a fost folosită și artileria, îndeosebi în Oltenia, au fost numeroși morți – inclusiv în urma unor execuții sumare – și răniți. S-au făcut arestări masive în rândurile țăranilor, dar au fost reținuți și învățători, preoți rurali și intelectuali urbani, considerați „instigatori”.
Alexandru Averescu, ministru de Război, 1907-1909.
Spre sfârșitul lunii martie 1907, în condițiile represiunii extinse, răscoala începea să se stingă. În urmă rămânea o țară cu și mai multe fracturi interne, cu morți și răniți. Pierderile între militari au fost mici, 10 morți (inclusiv un locotenent) și patru răniți. Câteva zeci de militari au fost judecați și condamnați la muncă silnică pe viață sau la termene scurte de detenție pentru pactizarea cu răsculații. Și mulți dintre țăranii arestați au primit condamnări grele. Ulterior, pentru a reface pacea socială, unii dintre țăranii și militarii condamnați aveau să primească reduceri de pedeapsă.
Numărul țăranilor uciși nu se cunoaște cu exactitate nici astăzi. Subiectul a fost intens discutat în epocă. Are el însuși o istorie interesantă, marcată de controverse.
Țăran din comuna Pârlita, jud. Teleorman, împușcat de autorități, 28 martie 1907
Sursele diplomatice austro-ungare din epocă au reținut că fuseseră între 3.000 și 5.000 de morți, iar cele franceze estimau că era vorba de la 10.000 la 20.000 de victime. Ziarele Adevărul și Dimineața, care apăreau la București, au propus cifrele de 12.000-13.000 de țărani uciși în timpul răscoalei din 1907. Cifra care avea să se impună în spațiul public, tot prin Adevărul, a fost de 11.000 de victime. Acest număr nu se baza pe date indubitabile, pe o anchetă de teren făcută de o entitate neutră. Cel mai probabil a fost utilizată pentru a impresiona publicul. Preluată necritic în Enciclopedia României (1938), cifra avea să fie utilizată apoi în scop propagandistic de către comuniști, după preluarea puterii.
Sturdza și Brătianu aveau să susțină că fuseseră puțin peste 400 de țărani morți, dar ei păreau să aibă interesul de a diminua cifrele. În schimb, regele Carol I avea să admită, într-o discuție cu ministrul Marii Britanii la București, că fuseseră „multe mii” de victime, subînțelegându-se că era vorba de morți. Pe baza unor deducții venite dinspre biroul de statistică, Averescu a spus ulterior, la aproape trei decenii de la petrecerea faptelor, că existaseră 2.000-2.500 de morți.
Carol I, regele României
Căpitanul (viitorul general) Alexandru Dabija a lucrat la începutul anului 1910, din însărcinarea regelui Carol I, la realizarea unui raport privind numărul morților din timpul răscoalei. Suveranul era deranjat de cifrele mari care erau vehiculate în ziare. Sursele care i-au fost puse la dispoziție ofițerului constau în 32 de dosare, care fuseseră aduse de la Ministerul de Interne și unde trebuiau restituite. Concluzia lui Dabija era - pe baza acestei cercetări, după cum mărturisea în memoriile sale - că fuseseră 1.786 de morți („împușcați”) în răscoală, pe cuprinsul întregii țări.
Documentele principale care priveau represiunea aveau să fie declarate pierdute ulterior. Când a plecat de la Interne, în 1910, Ion I.C. Brătianu ar fi luat mai multe dosare referitoare la răscoală, rezultate în urma unei anchete guvernamentale. La fel ar fi făcut Nicolae Filipescu, în 1912, când a încetat mandatul său la Ministerul de Război, preluând din documentele produse în timpul ministeriatului lui Alexandru Averescu. Administrația statului semăna în destule privințe cu administrarea unei moșii private, la sfârșitul mandatului miniștrii plecând cu o parte din arhive acasă. Potrivit unor informații, aceste dosare, în special cele de la Interne, au ajuns la Casa Regală. Carol I nu era străin de această mișcare. În orice caz, ceea ce s-a întâmplat în jurul acestor dosare indică un fel de încercare de ștergere a urmelor. Prea mulți oameni importanți aveau de apărat poziții, reputații, unora nefiindu-le indiferentă nici posteritatea.
Soarta dosarelor rămâne neclară. Discuția în jurul cifrelor represiunii, în special a numărului țăranilor morți, nu poate decât să fie stimulată de această situație a ascunderii surselor în epocă, apoi a dispariției lor. Dincolo de cifre, care merită reconstituite de către istorici, rămâne realitatea dură a violențelor, care au implicat în principal țărani, mari proprietari rurali și arendași, administrație, politicieni și armată. Răscoala a fost dificil de integrat în narațiunea istorică oficială, preponderent eroizantă, în condițiile în care evenimentele nu s-au produs sub ocupație străină, ci sub administrație românească.