Linkuri accesibilitate

Comunismul în oglindă

Congresul XX al PCUS (1956): N. Hrușciov dă citire raportului privind destalinizarea (Sursă: BNRM)

Sistemul puterii de stat în Uniunea Sovietică era dual şi ambiguu: exista un sistem declarat formal, consfințit în constituțiile sovietice (URSS a avut patru constituții: 1918, 1924, 1936 (stalinistă), 1977 (brejnevistă)) şi unul real, care funcționa conform unor legi nescrise, întărite de aparatul de partid şi de stat, bazat pe constrângere şi propagandă.

Conform constituțiilor sovietice URSS era un stat federal de tip parlamentar cu un sistem de alegeri democratic în organele supreme ale puterii de stat. Componența republicilor sovietice unionale a variat în timp până la 16 în 1956, apoi 15 până în 1991. În realitate, acesta era un stat unitar, deoarece toate drepturile fundamentale aparțineau organelor federale, dreptul republicilor se realiza după principiul rezidual, iar dreptul proclamat la ieșire din Uniune nu prevedea niciun mecanism concret de realizare.

Alegerile, organizate pe principiul lipsei de alternative şi sub pericolul real de pedeapsă pentru neparticipare, erau o formalitate. Organul suprem al puterii de stat – Sovietul Suprem al URSS şi Prezidiumul său, avea un caracter decorativ, adică accepta şi formaliza deciziile adoptate de alte organe, care reprezentau puterea reală. Aceste organe au fost în perioada sovietică Comitetul Central al unicului partid existent în țară – Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) – şi structurile sale executive – Biroul Politic (Politbiuroul), Biroul Organizator (Orgbiuroul) şi Secretariatul, aflate sub controlul Secretarului General.

Uniunea Sovietică: hartă de epocă
Uniunea Sovietică: hartă de epocă

Organele supreme de partid se ocupau de absolut toate problemele vitale ale țării. Spre exemplu, Secretariatul dădea acordul de organizare şi desfășurare a sesiunilor Sovietului Suprem, conducea activitatea sindicatelor, Komsomolului şi altor organizații sociale, lua deciziile asupra problemelor de politică externă, asupra celor de cultură, educație, sport şi multe altele, dar cel mai important – era responsabil de numirea cadrelor, adică de nomenclatura sistemului. Listele nomenclaturiste cuprindeau nu numai instituțiile de partid, sovietice şi de stat, dar şi aşa-numitele organe de alegere, organizațiile sociale şi de creație, comandamentul superior al Forțelor Armate, conducătorii instituțiilor de învățământ şi știință, redactorii ziarelor şi revistelor, întregul corp diplomatic, directorii, inginerii principali şi constructorii principali ai întreprinderilor de producție, directorii de teatre, circ, etc. Loialitatea politică, capacitatea de a executa fără crâcnire directivele care veneau de sus erau condițiile principale pentru numirea în nomenclatură.

Sistemul nomenclaturist de partid şi de stat penetra societatea în totalitate şi era mecanismul real de execuție şi putere atât în centru, cât şi local. Acest mecanism era extrem de centralizat după principiul unei ierarhii stricte de tip liderist. În fruntea sistemului era un singur om – conducătorul partidului, care în diferite perioade putea ocupa concomitent şi funcția de Președinte al guvernului şi Comandant Suprem, dar putea şi să le refuze, fără ca puterea să scadă. Conducătorii URSS au fost V. Lenin (1917-1924); I. Stalin (1924-1953); N. Hrușciov (1953/1956-1964); L. Brejnev (1964-1982); I. Andropov (1982-1984); N. Cernenko (1984-1985) și M. Gorbaciov (1985-1991). De facto, Uniunea Sovietică era un stat în care puterea nelimitată a unui om se baza pe o clasă privilegiată, care se afla într-o dependență totală de sistem, şi bazată pe un aparat represiv puternic.

Un astfel de regim, care tindea spre un control asupra societății şi individului, spre o ideologie unitară, este numit totalitarism, iar regimul comunist sovietic şi-a păstrat caracterul totalitar până la sfârșitul existenței sale.

Cele „12 porunci” ale educației sexuale în URSS, lucrarea „Tineretul și revoluția”, 1924 (Sursă: BNRM)
Cele „12 porunci” ale educației sexuale în URSS, lucrarea „Tineretul și revoluția”, 1924 (Sursă: BNRM)

Statul Partidului Unic

Partidul Comunist a fost organul principal de represiune împotriva societății sovietice, pe care a exercitat-o cu o precizie şi eficacitate sporită, pe măsura infiltrării totale în societate. Pentru a ieși învingător atât în lupta de clasă care se „intensifica”, cât şi din lupta împotriva „agenților străini”, Partidul trebuia să-şi consolideze monolitismul. El își exercită astfel puterea tiranică şi legitimă în toate domeniile datorită următoarelor trăsături:

  1. Ca expresie avansată a popoarelor sovietice, care erau „vârful de lance” a istoriei mondiale, Partidul era posesorul „Adevărului (Pravda)”. El definea nu numai linia politică „justă”, dar şi ceea ce este „Adevăr”, „Frumos” şi „Bun”. Partidul era nu numai o realitate practică, dar şi posesorul „cunoașterii” şi depozitarul „adevărului”. Toate concentrate în sloganul „statul este partidul, iar partidul este statul”, care oferea partidului o dimensiune de „sacralitate”.
  2. Aura de sacralitate este cea care a transformat Uniunea Sovietică în patria socialismului – supunerea şi respectul obligatorii față de aceasta a dobândit valoare universală pentru susținătorii din întreaga lume. Interesele singurului stat în care s-a instaurat socialismul erau prioritare în realizarea universală a socialismului. Astfel, se instituie o piramidă de subordonare, în vârful căreia s-a situa Biroul Politic al PCUS, care decidea pentru toate celelalte partide comuniste, iar cele mai puternice dintre acestea jucau același rol față de partidele comuniste subordonate lor.
  3. Prin intermediul „sacralității”, prin reamintirea constantă a succeselor industriale, sociale, științifice repurtate de către Uniunea Sovietică înainte şi după cel de-al Doilea Război Mondial, prin sacrificiile făcute în timpul războiului, s-a instituit un centralism politic autoritar, un tip original de tiranie mondială (J. Monnerot identifică din acest punct de vedere stalinismul cu Islamul).

Sistemul pătrunderii omniprezente a statului a început să se formeze în Rusia Sovietică imediat după venirea la putere a bolșevicilor şi instaurarea partidului unic. Ce a întărit în mod special totalitarismul sovietic a fost „statalizarea” economiei, prin care statul devenea unic proprietar, unic aprovizionator şi hrănitor, repartizator al tuturor bunurilor, garant al bunăstării sociale pentru toți şi fiecare, depozitar al valorilor morale, protector al vieții personale, apărător de „dușmanul” extern, etc. Omniprezența economică a statului se combina reușit cu cea politică şi ideologică, iar acest fapt făcea viața personală a fiecărui individ aproape în exclusivitate controlată şi dependentă de birocrația de stat. Regimul sovietic își rezerva dreptul la intervenție chiar şi în intimitatea sexuală a cetățeanului sovietic: „Proletariatul are toate drepturile la amestec în activitatea haotică a vieții sexuale. Activitatea sexuală a încetat să mai fie o exprimare particulară a individului singularizat...Activitatea sexuală este admisă doar în acea formă care contribuie la sporirea sentimentelor colective, organizării de clasă, întăririi producției, procesului de cunoaștere”.

Alianța dintre proletar și colhoznică: simbolul epocii sovietice (Sursă: BNRM)
Alianța dintre proletar și colhoznică: simbolul epocii sovietice (Sursă: BNRM)

Nomenclatura – casta privilegiată a sistemului

În condițiile realității sovietice, modelul de „modernizare” a devenit intrinsec legat de noua elită nomenclaturistă, care prin origini şi funcție era legată de centralismul sistemului economic şi politic. Formarea nomenclaturii a cunoscut două tendințe contradictorii: pe de o parte îndepărtarea de la putere şi eliminarea fizică a „gărzii leniniste”, pe de alta procesul de reproducere a noii elite, de tip stalinist. La diferite nivele au rămas persoane, care trebuiau în permanență să-şi demonstreze loialitatea față de regim, să participe la crimele acestuia, tremurând de frică şi suportând toate umilințele. Anume această elită nouă sovietică, născută în epoca masificării societății, a devenit stâlpul noului regim politic, care reprezenta „dictatura proletariatului” şi care în aparență era o dictatură a maselor. La această percepție a contribuit şi faptul, că majoritatea acestora erau ieșiți din „popor”, adică din țărani şi muncitori. Originea socială a elitei politice din PCUS (membrii Biroului Politic, Biroul de Organizare şi Secretariatul CC) în perioada 1917 – 1989 ne arată că dintr-un total de 193 oameni (64 în 1917-1929; 129 în 1930-1989) erau muncitori – 51 (26,2%); țărani – 68 (35,2%); meșteșugari – 10 (5,2%); funcționari – 33 (17,1%); dvoreni sau slujitori ai cultelor – 5 (2,6%); alte sau necunoscute – 26 (13,4%)

Posedând un drept enorm, uneori fără control asupra nivelelor sociale inferioare, nomenclatura era la rândul ei într-o dependentă totală de instanțele superioare de partid şi nu era protejată împotriva terorii totalitare. Ierarhiile superioare ale regimului trăiau într-o stare permanentă, obsesivă, de frică. În aparență nomenclatura nu cunoștea dificultății existențiale, ea având multiple privilegii materiale, banale uneori într-un mediu de normalitate, dar în același timp substanțiale într-o țară săracă, a consumului limitat. În realitate, cultivarea oficială de către regim a ascetismului, care corespundea spiritului modelului proletar şi care necesita sacrificii, impunea nomenclaturii camuflarea privilegiilor „legale” de ochii lumii. În plus, aceste privilegii puteau în orice moment fi pierdute, deoarece erau privilegii ale funcției. Nomenclaturiștii de rang superior atât în centru, cât şi la periferii, puteau folosi timp îndelungat poziția lor pentru a se îmbogăți, fura, desfrâna, însă orice epizod din viața lor era suficient pentru a-l „doborî” pe nomenclaturistul indezirabil, pentru a scăpa de concurent. Structura „militarism-mobilizare-centralism” constituia coloana totalitarismului sovietic. Nomenclatura era cerberul acestui sistem şi aceasta era pregătită să-i asigure vitalitatea, chiar cu prețul renunțării la continuarea modernizării.

„Pleacă ai noștri, vin ai noștri”: M. Gorbaciov (dreapta), ultimul lider al URSS și Boris Elțin, primul președinte al Federației Ruse, ambii parte a nomenclaturii sovietice (Sursă: BNRM)
„Pleacă ai noștri, vin ai noștri”: M. Gorbaciov (dreapta), ultimul lider al URSS și Boris Elțin, primul președinte al Federației Ruse, ambii parte a nomenclaturii sovietice (Sursă: BNRM)

M. Djilas a numit acest tip de nomenclatură „noua clasă”, care își „sustrăgea puterea, privilegiile, ideologia, habiturile dintr-o formă deosebită, specială de proprietate. Este vorba despre proprietatea colectivă, adică cea pe care o conduce şi pe care o repartizează în „numele poporului”, în „numele societății”. Mai explicit în acest sens, M. Voslenski într-o lucrare cu titlul sugestiv – Nomenclatura. Clasa dominantă a URSS - scria că „proprietatea socialistă era proprietatea colectivă a nomenclaturii”.

Evoluția ulterioară a republicilor sovietice, când a venit momentul transformării acestei proprietăți colective în una privată, a confirmat omnipotența nomenclaturii, aceasta la toate nivelele, având încrederea deplină în drepturile sale, împărțindu-și bogățiile țării și puterea. Această repartizare a fost una extrem de simplă, deoarece a fost ușurată şi pregătită de întreaga perioadă sovietică, care a „obișnuit” societatea atât cu statutul atotputernic şi atotpermisibil al nomenclaturii, cât şi cu lipsa de reacție a „maselor” la acest statut.

La începutul anului 1997 din cele 15 foste republici sovietice, 7 erau conduse de persoane care au făcut la timpul lor parte din ierarhia superioară de partid a URSS şi care intrau în lista celor „229 lideri de la Kremlin”: Aliev (Azerbaidjan), Elţîn (Federaţia Rusă), Karimov (Uzbekistan), Lucinschi (R. Moldova), Nazarbaev (Kazahstan), Niazov (Turkmenistan), Şevarnadze (Georgia). Doi foști „conducători” – Stroev şi Malafeev – erau în acel timp președinții camerelor în parlamentele Federaţiei Ruse şi Belorusiei, iar Primakov era ministru de externe al Federaţiei Ruse. Un alt reprezentat al ultimei generații kremliniste – Mutalibov – fusese anterior președintele Azerbaidjanului. Președinte al Lituaniei a fost Brazauskas, cândva primul secretar al CC al PC din Lituania, iar primii președinți post-sovietici în Ucraina şi R. Moldova au fost Kravciuk şi Snegur, ambii foști secretari ai Comitetului Central în aceste două republici.

Membri ai Cercului de Studii Sociale din Iași, 1906. Sursa: Arhivele Naționale Istorice Centrale

Socialiștii români au fost influențați până spre sfârșitul secolului XIX de diferite forme de socialism, provenite îndeosebi din Franța și Rusia. În anii 1880 devine vizibilă ascensiunea unui curent dinspre spațiul de limbă germană, marxismul. Deși în Europa a fi socialist nu însemna obligatoriu a fi marxist, practic la sfârșitul secolului XIX marxismul părea a oferi cea mai coerentă, chiar seducătoare perspectivă socialistă în Europa continentală.

Un curent socialist în expansiune: marxismul

Karl Marx, 5 Mai 1818 – 14 Martie1883.
Karl Marx, 5 Mai 1818 – 14 Martie1883.

Nu este scopul meu să intru aici într-o discuție extinsă asupra ideilor lui Karl Marx – și ale prietenului său, Friedrich Engels –, ci de a aminti liniile generale ale gândiri acestora, care aveau să influențeze acțiunea politică a celor care s-au revendicat de la acest sistem teoretic, îndeosebi a celor mai radicali dintre ei. Chiar dacă anticipez, din perspectiva subiectului nostru general, comunismul, România a avut după Al Doilea Război Mondial, mai bine de patru decenii, un regim declarat marxist. Era vorba de interpretarea pe care Lenin, în principal, deși nu singur, a dat-o ideilor lui Marx. Cum s-a spus, nu fără îndreptățire, în perspectivă istorică, nici Lenin nu poate fi despărțit de Marx, nici Marx de Lenin.

Marx și Engels au făcut referire la predecesorii socialiști, au admis că aceștia aveau anumite merite în punerea problemelor privind societatea, în propunerea unor soluții care vizau rezolvarea inechităților sociale. Însă i-au privit cu superioritate, considerând că socialismul lor era „utopic”. Socialiștii timpurii erau considerați naivi pentru că erau mai degrabă pacifiști, nu erau adepții unor acțiuni politice, nu credeau că schimbările sociale trebuiau să se producă pe cale revoluționară. Și nu aveau un fundament solid, nu aveau o bază științifică. Pentru varianta proprie de socialism, cei doi și-au arogat calificativul de „științific”. De altfel, pretenția lor era în sensul veacului, știința și progresul fiind mereu invocate de diverși gânditori. Cu toate că i-au taxat pe predecesorii lor socialiști drept utopici, Marx și Engles sunt plasați deseori în același insectar al căutătorilor societății ideale. În pofida pretenției lor că aveau instrumente științifice de analiză socială.

Friedrich Engels, 28 noiembrie 1820 – 5 august 1895.
Friedrich Engels, 28 noiembrie 1820 – 5 august 1895.

În privința altor curente socialiste contemporane, atitudinea lui Marx și Engels a fost variabilă, de la condescendență la condamnare fără reținere. Sindicaliștii britanici nu s-au lăsat seduși de teoriile lui Marx, dovedindu-se realiști și pragmatici în apărarea intereselor celor pe care îi reprezentau. Anarhiștii aveau o mare influență între cei care împărtășeau idei de stânga în diferite țări europene, în special în Franța, Spania, Italia și Rusia. Polemicile dintre Karl Marx, pe de o parte, și Pierre-Joseph Proudhon și Mihail Bakunin, pe de altă parte, sunt probabil cele mai cunoscute. Cei doi l-au considerat pe Marx intolerat și autoritar, un pericol pentru libertate. Tocmai ca urmare a poziționării anarhiștilor contra perspectivei lui Marx, acesta i-a descris în cuvinte menite a-i decredibiliza public. Disputele cu anarhiștii aveau să și ducă la încetarea existenței Internaționalei Socialiste (Internaționala I), care se constituise în 1864, și în care Marx și Engels au avut o mare influență.

Cei doi părinți fondatori ai „socialismului științific” au scris mult. Primul text asumat de Marx și Engels, Manifestul Partidului Comunist, a fost de mici dimensiuni, o proclamație politică, de propagandă, publicată în 1848. Sentențios de la un capăt la altul, Manifestul nu a avut practic niciun impact în anul apariției, când Europa continentală era zguduită de revoluții care aveau un fundament ideatic diferit, ci abia câteva decenii după aceea.

Das Kapital/Capitalul de Karl Mark, Hamburg, 1867
Das Kapital/Capitalul de Karl Mark, Hamburg, 1867

Marx avea să producă mai târziu o carte care avea să devină celebră, Das Kapital, despre care s-a spus până la sațietate că este mai mult citată și mai puțin citită. Primul volum din Capitalul – cu subtitlul Critica economiei politice – a apărut în 1867 la Hamburg, iar volumele doi și trei au fost publicate după moartea autorului (1883). Engels a sistematizat și publicat o parte din opera lui Marx, rezervându-și în mod deliberat un loc secundar în acest tandem care postum a avut într-adevăr o influență uriașă.

Istoria era guvernată de legi, credea Marx, iar el le descoperise. În mod deosebit, el a crezut că exista o lege a progresului în istorie. Forțele de producție reprezentau baza societății, pe acest fundament stând statul, instituțiile politice, artele, religia, adică suprastructura. Schimbările la bază duceau la modificări și în privința suprastructurii. Iar aceasta se întâmpla prin „lupta de clasă”, detectabilă în diversele „orânduiri” de-a lungul istoriei. De altfel, încă în Manifestul Comunist se afirmase că „istoria tuturor societăţilor de până azi este istoria luptelor de clasă”.

Marx a identificat patru mari „orânduiri”, patru epoci în istorie, pe baza modurilor de producție. Prima a fost cea a comunei primitive, când nu existaseră nici proprietate privată, nici clase, așadar nici luptă de clasă. Altfel spus, oamenii erau egali și aveau totul în comun, iar conflictele sociale lipseau. Au urmat apoi trei „orânduiri” care se bazau pe proprietate privată, pe exploatare și luptă de clasă. Era vorba de sclavagism, fedudalism și capitalism.

Într-o variantă mult simplificată, care însă avea să devină populară în secolul următor, cel puțin în sistemele educaționale ale regimurilor declarat marxiste (sau marxist-leniniste), lupta de clasă îi opunea pe sclavi, stăpânilor de sclavi, pe iobagi, nobililor, pe muncitori, capitaliștilor. Explicația privea Antichitatea, Evul Mediu, respectiv Epoca Modernă.

Observațiile lui Marx s-au bazat pe istoria occidentală, în mod particular pe nucleul acesteia. Merită reținut că exceptând copilăria și tinerețea, petrecute în Germania, Marx a locuit câțiva ani în Franța și Belgia, iar după 1849 în Anglia. Era și el, asemeni tuturor gânditorilor, influențat de timpul său istoric, de experiențele personale, de lecturi și de valorile împărtășite.

Perspectiva deterministă a lui Marx părea fără cusur. Lecturile – într-o oarecare măsură și experiențele – l-au adus însă pe acesta în poziția de a sesiza că existau segmente mari de spațiu și timp, în special în Asia, care nu se încadrau în schema de mai sus. Pentru a elimina contrariile, dar fără a insista prea mult, Marx a adăugat un alt mod de producție, pe care l-a denumit asiatic sau tributal.

Lumea capitalistă era bazată pe relațiile de producție care îi implicau pe capitaliști și pe muncitori, observa Marx. Cei dintâi aveau capitalul, pe care îl investeau, iar cei din urmă aveau munca, mai ales cea cu brațele. Din punctul de vedere al lui Marx, muncitorii produceau plusvaloarea (sau profitul), dar aceasta era însușită de către capitaliști. Era mai degrabă o judecată morală, fără înțelegerea unor aspecte esențiale precum asumarea riscurilor de către deținătorii capitalului, inventivitatea și progresul tehnic.

Marx pretindea că poate cunoaște nu doar trecutul, ci și viitorul. El avea o viziune asupra lumii care a fost catalogată drept mistică, profetică în privința viitorului. Era convins că victoria proletariatului, impunerea unei noi societăți, a celei comuniste, era o lege istorică. Și o făcea în termeni aproape religioși. Pur și simplu el credea că nu putea fi altfel.

Modurile de producție bazate pe exploatare aveau să fie depășite, potrivit sistemului de gândire al lui Marx. Mai precis, era vorba de înlăturarea capitalismului, contemporanul său și hegemonul în Europa occidentală, iar prin aceasta în lume. Înlăturarea clasei capitaliste de la putere, ca urmare a luptei de clasă, nu se putea face decât prin revoluție, eventual prin violență. Lumea veche, burgheză, avea să fie distrusă. Avea să se instituie dictatura proletariatului, care urma să pună bazele unei orânduiri noi, cea comunistă. Proprietatea privată avea să fie abolită, exploatarea să înceteze, iar lupta de clasă să devină istorie. Un vast program de inginerie socială urma să fie pus în practică pornind de la aceste considerații teoretice. Aceasta avea să se petreacă în societățile avansate din Vest, de acolo urmând să se extindă în toată lumea. Eroul capabil să înghenuncheze capitalismul exploatator, într-un mod prometeic, avea să fie unul colectiv, și anume proletariatul modern.

Părea să fie o reîntoarcere la faza de început a istoriei. Dar nu era vorba de revenirea la „comunismul primitiv”, de vreme ce societatea avea să fie reorganizată și supusă planificării, așadar ținând cont de organizarea muncii – inclusiv păstrând diviziunea acesteia – și de cucerile tehnice dobândite în capitalism. Nu avea să mai fie nevoie de funcția coercitivă a statului, însă resursele și producția aveau să fie administrate în mod centralizat.

Petrecându-și viața mai ales în biroul său de lucru și în biblioteci, preocupat de proiectele sale, Marx nu a avut contacte directe cu clasa muncitoare. Pentru cineva care invoca știința în sprijinul afirmațiilor sale, acest detaliu nu părea să fie un impediment. Potrivit datelor istorice, el nu ar fi pus niciodată piciorul într-o fabrică. De asemenea, nici Marx, nici Engels nu înțelegeau țărănimea, care reprezenta majoritatea absolută a populației în Europa continentală, dar și în ansamblul lumii. Ambii i-au și privit pe țărani ca pe niște oameni limitați, neacordându-le niciun rol în viitoarea transformare socială și politică a societății.

Ideile lui Marx au găsit numeroși adepți, au influențat diverși militanți politici, dar și cercetători din varii câmpuri ale cunoașterii, de la filosofi și istorici până la economiști și sociologi. Mulți socialiști au fost seduși de ideile marxiste. Raportarea la textele fondatoare avea să fie însă diferită în funcție de societățile unde acestea au fost receptate, de cultura politică, de experiențele grupurilor socialiste, de interacțiunea acestora cu alte ideologii și partide politice, cu publicul sau cu autoritățile. Totodată, nu au lipsit criticile, venind dinspre diferite expresii ideologice și politice, la adresa ideilor marxiste, unele în timpul vieții lui Marx, altele în cei aproape 140 de ani care au trecut de la moartea acestuia.

Primele receptări ale marxismului în România

Marxismul a devenit cunoscut practic în mediile socialiste românești în ultimele două decenii ale secolului XIX și s-a impus treptat. Manifestul Partidului Comunist a fost tradus inițial în limba română, însă din franceză, în 1892, de către Panait Mușoiu, un idealist exclus chiar atunci ca „anarhist” de către tovarășii săi socialiști. Ioan Nădejde avea să traducă Manifestul în anul 1893, din germană.

Ziaristul socialist Anton Bacalbașa a prezentat în România Capitalul lui Marx, în 1883, într-un articol cu același titlul. În Revista socială, editată de Ion Nădejde la Iași, în anii 1884-1887, aveau să fie publicate mai multe articole dedicate popularizării marxismului, inclusiv unul semnat de Constantin Dobrogeanu-Gherea, „Karl Marx și economiștii noștri” (1884). Influența marxismului asupra lui Gherea avea să se vadă și în cunoscutul text politic „Ce vor socialiștii români?” (1885-1886). Publicarea fragmentară în limba română a Capitalului are loc în 1911 și 1922, iar integral abia în 1947.

Mai multe dintre scrierile lui Engels aveau să vadă lumina tiparului în limba română în ultimul deceniu al secolului XIX. Spre exemplu, P. Mușoiu a tradus din franceză „Dezvoltarea socialismului de la utopie la ştiinţă”, text publicat în revista Munca (1890).

Încarcă mai mult

Despre blogul: Comunismul în oglindă

Istoria paralelă a R(A)SS Moldovenești și României Populare/Socialiste văzută de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Instaurarea treptată a comunismului în spațiul sud-est european în timpul și după al Doilea Război Mondial a dus la crearea și reconfigurarea a două entități românești, Republica Populară/Socialistă România și RSS Moldovenească/RASS Moldovenească. În pofida unui trecut istoric care de multe ori a coincis și a unui experiment social comun, în perioada comunistă cele două entități au avut evoluțiile politice, sociale și economice diferite, deși – din nou – de multe ori asemănătoare. Au evoluat în paralel, într-un spațiu ideologic comun. Acest trecut diferit și totuși asemănător impune și o analiză istorică comparată a celor două spații românești, care va contribui la o mai bună înțelegere istorică a trecutului recent.

Este ce-și propun să facă istoricii Dorin Dobrincu de la Iași și Octavian Țîcu de la Chișinău în noul blog „paralel”, care continuă prima lor colaborare de succes la Radio Europa Liberă „1918 -2018: o istorie necunoscută a Centenarului”

Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei, Conferenţiar Universitar (ULIM), parlamentar independent, președintele Partidului Unității Naționale.

Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995. Între aprilie 2007-decembrie 2009: coordonator al Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Notă: opiniile exprimate în acest blog nu coincid, neapărat, cu cele ale Europei Libere.

XS
SM
MD
LG