Muncitorii în România antebelică: legislația muncii, sindicate, greve
Numărul întreprinderilor industriale a înregistrat creșteri importante în România la sfârșitul secolului XIX-începutul secolului XX. Potrivit anchetei industriale din 1901-1902, existau în țară 62.188 de întreprinderi industriale. Industria mare (unde intrau unitățile care aveau un capital fix de minimum 10.000 de lei, foloseau forță motrice mecanică sau măcar cinci lucrători) cuprindea 625 de stabilimente. Industriile speciale (care includeau morile mici, joagărele și pivele) erau trecute cu 5.630 de unități. Industria mijlocie (cu înteprinderi având între cinci și 20 de lucrători) și industria mică (cu unități care aveau până la cinci lucrători) reuneau 53.587 de stabilimente, însă mai puțin de 100 dintre acestea foloseau motoare cu benzină sau electrice și sub 150 utilizau forța motrice animală. Toate unitățile industriale înregistrate în amintita anchetă aveau împreună 107.000 de muncitori. Nu erau incluși aici cei care lucrau în transporturile feroviare, pe apă sau în porturi.
Potrivit altor date, întreprinderile mari din România erau în număr de 471 în 1904, cele mai multe în industria alimentară, a lemnului, în metalurgie, chimie și textile. În 1906, în Moldova erau 154 de stabilimente industriale mari, iar în Muntenia și Oltenia erau 300.
Marea Rafinărie de Petrol, Câmpina, începutul sec. XX
În pragul Primului Război Mondial existau în țară, conform unor estimări, aproximativ 250.000 de lucrători în industrie, transporturi și construcții, alți 120.000 de oameni fiind angajați în ateliere, muncind la domiciliu sau în comerț. Cu privire la muncitoriii industriali, numărul acestora era aproximat la 200.000, ceea ce reprezenta 5,7% din forța de muncă activă.
Spre deosebire de agricultură, unde aproape că se putea vorbi de omogenitate etnică, cu puține excepții țăranii fiind români (sau cel puțin identificați oficial astfel), în industrie situația era sensibil diferită. Apărută recent, lipsită nu doar de capitaluri, ci și de specialiști, industria românească atrăsese mulți străini. În industria prelucrătoare, 25% dintre muncitori erau străini, iar în privința personalului tehnic și administrativ era vorba de 45% oameni veniți din afară.
Prin articolul 27 al Constituției din 1866 era recunoscut dreptul cetățenilor români de a se asocia, cu precizarea respectării legilor care reglementau exercițiul acestui drept. Într-un stat aflat în expansiune birocratică, controlul asupra organizațiilor profesionale era exercitat de către administrația centrală.
La sfârșitul secolului XIX-începutul secolului XX au fost emise mai multe legi sau regulamente care priveau condițiile de muncă, durata zilei de lucru, categoriile de muncitori care puteau presta anumite activități, cu diferențieri pentru femei și minori, repausul săptămânal/duminical și sărbătorile legale, asigurările sociale în caz de bătrânețe, boală și accidente, constituirea și intrarea în asociații profesionale și sindicate (sau interdicții în această privință), dreptul la grevă ș.a.m.d.
Fabrica de orez, Brăila, 1904.
Cele mai importante din perspectiva muncii s-au dovedit Legea sanitară (1885, într-o nouă formă în 1910), Regulamentul pentru industriile insalubre (1894), Legea minelor (1895), Legea repausului săptămânal și sărbătorilor legale (1897; o nouă lege avea să fie adoptată în 1910), Legea pentru organizarea meseriilor/Legea Missir (1902), Legea asupra muncii minorilor și femeilor în așezămintele industriale și exploatările miniere (1906), Legea pentru reglementarea dreptului de asociațiune al funcționarilor, meseriașilor, muncitorilor statului, județelor, comunelor și stabilimentelor publice/legea Orleanu (1909), Legea pentru organizarea meseriilor, creditului și asigurărilor muncitorești (1912).
Muncitorii din România și-au dezvoltat cu greutate și târziu structuri de întrajutorare, care priveau mai ales îmbolnăvirile și accidentele, bătrânețea și moartea. Sistemul sanitar fusese într-un stadiu incipient până în a doua jumătate a secolului XIX, iar cel de asistență practic nu ieșea din cercul familial sau al confreriilor.
Prin legea Missir, din 1902, fuseseră constituite așa-numitele corporații, gândite de liberali ca instrumente de impulsionare a meseriilor autohtone, de „protejare a muncii naționale” în concurența cu străinii. Corporațiile cuprindeau atât muncitori și meseriași, cât și patroni, conducerea revenind acestora din urmă, din motive care țineau de prestigiul social și de influențarea directă. Dacă la început unii dintre socialiști au sprijinit această lege, în anii imediat următori ei aveau să insiste ca muncitorii să se constituie în sindicate.
Ion C. Frimu.
O primă încercare de federare a asociațiilor de tip sindical avusese loc în 1896, când se înființase Uniunea Sindicatelor Breslelor, de inspirație socialistă. Aceasta cuprindea 17 sindicate în 1897, un an mai târziu ajungând la 20, din București, Galați, Craiova etc. În același an, președintele Uniunii a fost ales Ion C. Frimu.
Influența socialiștilor în sindicate era în creștere, dar mulți muncitori – veniți direct din sate, legați de tradițiilor locale – îi suspectau pe cei dintâi că erau promotori ai proprietății colective și ateismului. Treptat, activiștii socialiști și sindicali încep să aibă un imaginar comun și să adopte simboluri comune. Bunăoară, încă de la sfârșitul secolului XIX, socialiștii și unii dintre muncitori încep să marcheze 1 mai ca ziua muncii, sub influența socialiștilor europeni.
Socialiștii din cel de-al doilea val au văzut în sindicate o bază de masă pentru mișcarea lor. De altfel, unii dintre cei din urmă s-au dovedit foarte activi în sindicate. Spre exemplu, I.C. Frimu, amintit mai sus, a constituit în 1905 sindicatul muncitorilor tâmplari, considerat prima structură modernă de acest tip.
Podul peste Dunăre, Cernavodă, inaugurat în 1895.
În scurt timp aveau să apară și altele. În 1906 erau deja înregistrate 30 de sindicate, cu aproape 4.500 de membri. Unele dintre aceste structuri erau mari, numărând de la circa 500 de membri (Sindicatul lucrătorilor de încălțăminte din București sau Sindicatul muncitorilor de la Șantierul Naval Turnu Severin) la peste 1.000 de membri (Sindicatul CFR București). Numărul sindicatelor a continuat să crească, în 1907 ajungând la 55, cu aproape 8.500 de membri.
Între sindicaliștii cunoscuți din această perioadă s-a numărat și Panait Istrati, astăzi cunoscut pentru militantismul de stânga și pentru opera literară. În 1910 el era secretar al Sindicatului muncitorilor din portul Brăila. Istrati a fost un critic al tendinței de centralizare a acțiunilor sindicale – unde se urma modelul statului și al structurilor politice –, care avea avantajul de a crește forța de presiune a muncitorilor, dar pe de altă parte făcea structura mai puțin democratică.
Panait Istrati.
Numărul sindicaliștilor a cunoscut fluctuații în deceniul care a precedat Primul Război Mondial. Dacă în 1907 erau 4.500 de membri de sindicat, în 1909 se înregistrau 8.500, ceea ce era extrem de puțin, raportat la numărul populației și prin comparație cu țările central-europene sau chiar cu unele state balcanice. În același timp, merită amintit că în cel din urmă an doar în 31 de localități se înregistra cel puțin un sindicat. Numărul sindicaliștilor avea să scadă la 4.000 în 1910, ca urmare a restricțiilor impuse de autorități. În anii următori, datorită acțiunilor revendicative și organizatorice, numărul membrilor de sindicat avea să crească, ajungând în 1912 la 9.700.
Grevele au fost puțin numeroase în România în ultimul deceniu al secolului XIX, deși a existat o creștere lentă. Dacă în 1890 au fost 18, în 1898 erau înregistrate 29 de acțiuni greviste. Pentru perioada 1900-1904 sunt cunoscute 119 greve, așadar o medie de aproape 24 de greve anual. Însă în 1905 numărul acestora scade la 122, pentru ca în 1906 să se ajungă la 340. În total, între 1900-1906 au fost 581 de greve.
Chiar dacă acțiunile greviste scad numeric după 1909, ca urmare a legislației restrictive, în 1910-1912 se înregistrează 126 de greve. Cele mai importante aveau să fie greva tipografilor din București (1910), a muncitorilor din portul Brăila (1910), a petroliștilor din Valea Prahovei (1912), cea generală a muncitorilor din București, în iunie 1912. Cea din urmă grevă a implicat, potrivit ziarelor din epocă, 20.000 de muncitori, tăbăcari, metalurgiști etc. A fost nevoie de medierea Ministerului de Interne și a Ministerului Industriei și Comerțului. În cele din urmă, muncitorii și patronii au semnat o declarație comună, prin care timpul de lucru al celor dintâi avea să fie redus de la 10 ore la nouă ore și jumătate, orele suplimentare aveau să fie plătite cu 25% mai mult, salariul a cunoscut o oarecare mărire, lucrătorii urmau să primească echipament de protecție, erau prevăzute măsuri de igienă ș.a.m.d.