„Sapă în interiorul tău. În interiorul tău este izvorul binelui și întotdeauna are puterea de a țâșni, dacă ai să sapi întotdeauna”. (Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuși, traducere de Cristian Bejan, Humanitas 2020, p.105)
„În momente de depresiune ori de oboseală, amintirile pot avea un rol covârșitor substituindu-se până la mistificare, când frigurile bolii te zguduie. La rândul lor, amintirile sunt denaturate aruncând asupra prezentului un văl de irealitate, când puterea creatoare captează toată voința luând suprema comandă a facultăților noastre, cu privirea spiritului ațintită spre zările devenirii. În momente de liniște și de echilibru, când spiritul critic își recâștigă drepturile, trecutul rămâne ca o pânză de fund care dă relief acțiunii sau gândirii prezente, devenind un element hotărâtor al controlului posibilităților noastre. Trecutul, acest vast imperiu stăpânit de amintiri, ne redă în fiecare clipă o imagine schematică a noastră, imagine variabilă care, totuși, permite o sinteză compusă din suma experiențelor făcute și a percepțiilor înregistrate”. (G. M. Cantacuzino, Izvoare și popasuri, București, Fundația pentru literatură și artă Regele Carol II, 1934, p.192 ș.u.)
George Matei Cantacuzino, 1899-1960, este unul dintre numele alese ale culturii noastre față de care istoria literaturii și istoria artei au încă datorii enorme. Arhitect, pictor, filozof al artei, el este un nobil cavaler al hieratismului bizantin și stilului brâncovenesc, confin spiritual cu Iorga, Pârvan, Blaga și T. Vianu, dar și cu Alice Voinescu, Simion-Mehedinți, Mircea Vulcănescu, Dan Botta, Ion și Cornelia Pillat, ca și, în arhitectură, cu toată pleiada neoromânescului de la Ion Mincu la Petre Antonescu - tot atâtea nume menite, din nefericire, indiferenței sau ignoranței prezentului nostru mediatic.
George Matei Cantacuzino
În 1993 apărea la editura Dacia, în îngrijirea și cu prefața lui Nicolae Florescu, Scrisori către Simon, un volum cuprinzând scrisorile lui G.M. Cantacuzino către Simon Baier, avocat bucureștean și poet format la școala macedonskiană, personaj captivant și în corespondența dintre Tudor Vianu și Ion Barbu. Cele 14 epistole expediate între 1955 și 1959 fac parte dintre perlele coroanei eseisticii noastre autobiografice și se înscriu în siajul magnific al stoicismului, de la scrisorile lui Seneca pentru Lucilius la Gândurile către sine însuși ale lui Marcus Aurelius. Volumul din 1993 a fost reeditat în 2010 la editura Simetria de către Ordinul Arhitecților din România, însoțit de o mulțime de reproduceri – desene, schițe, acuarele, uleiuri - ce fac bine pereche cu cele 90 de acuarele ale pictorului G. M. Cantacuzino inspirate de peisajele, străzile, mănăstirile și bisericile moldave din impunătorul album intitulat Moldavie, tout ce que j’aime, tipărit în 2006 la editura Printco din Iași de arh. Dan S. Stoica, prefațat de Marie-Lise Cantacuzino Ruheman și Șerban Cantacuzino.
În 2018 apărea la editura Vremea culegerea documentară realizată de Vlad Mitric-Ciupe Arhitectul G. M. Cantacuzino în dosarele Securității, cu prefața prof. dr. arhitect Sorin Vasilescu. Dat fiind că, prin natura și forța lucrurilor, tocmai acesta din urmă conține cea mai bogată însumare faptic-biografică a seniorialului subiect, de aici îmi voi începe și eu glosele.
„La punerea mea în libertate din Unitatea Pitești am luat cunoștințâ de faptul că nu am voie să divulg nimănui nimic în legătură cu locurile de detenție pe unde am trecut și nici despre persoanele încarcerate. Am fost condamnat pentru activitate contrarev. executând o pedeapsă de 5 ani, executată la Aiud, Peninsula, Cernavodă și Pitești.
21.6.1954”
Slavă Domnului că deținutul nu și-a ținut riguros angajamentul și a început să-și transcrie pe hârtie amintirile și gândurile care i-au susținut ființa de-a lungul celor cinci ani de reeducare în spatele gratiilor, acele zăbrele care i-au făcut pe Noica, Steinhardt și Paleologu să califice închisoarea ca experiență îmbogățitoare, iar pe Pandrea să declare Aiudul ca academia de sub pământ. La nici un an după acea declarație, adică pe 15-16 mai 1955, era datată cea dintâi scrisoare către Simon Baier, semn că recluziunea forțată își împlinise menirea. Ai zice că, odată închisă ușa celulei ca bufnetul pământului pe capacul sicriului, moartea ritualică trimite deja sămânța viitoarei învieri, iar aceasta coboară direct către prima naștere, astfel încât prizonierul o ia galeș de cot pe Mnemosyne pentru a-și regăsi peisajul marsupial, sau, cu formula lui Vasile Băncilă, „placentarismul geografic”: „Simțurile noastre înregistrează întotdeauna mai mult decât inteligența poate cuprinde, îmbogățindu-ne fără vrerea noastră, cu o mulțime de elemente care, deodată, prin hazardurile retrospecțiunii, se ivesc pe neașteptate mai proaspete și mai vii decât prezenta realitate”.
Ce poți căuta în noul context catacombar de nu „acea linie de continuitate a unei personalități, de care vorbește Leonardo da Vinci în tratatul său despre pictură, și care nu se poate defini, dar care se simte instantaneu, înainte ca rațiunea să aibă cuvântul. Spre ce tinde oare? Spre o ordine lăuntrică sau metafizică, spre o armonie melodică în însăși desfășurarea devenirii? Ce vrea acest spirit, oscilând mereu între dorința de a conclude și teama de a se limita, între tendința de a se reculege într-o ordine și setea lui de a participa la bogăția dezordinilor? Ce vreau? Și această întrebare mi-am pus-o de abia atunci când prezentul meu era gol sau, mai bine zis, ca o cădere continuă, în care singură, din timp în timp, doar suferința fizică mă face atent la realitatea acestui prezent. Atunci de-abia lumea memoriei mi-a apărut în toată imensitatea mișcărilor sale. Îți aduci aminte de acea dimineață a tinereții noastre, când viața ni se înfățișa ca o priveliște încântătoare. Terminaserăm liceul. Pe atunci memoria noastră de adolescenți era irizată de toate nuanțele unei copilării fericite, când totul era încă posibil, eram liberi cum nu mai aveam să fim niciodată. Voiam să trăim frumos și pentru frumusețe. Dar ceea ce s-a întâmplat înainte de dimineața aceea, când înțelegeam că atât copilăria cât și adolescența se terminaseră, ceea ce se trezise încă plăpând în noi pentru a stabili schițarea premiselor spiritualității noastre, izvoarele răcoroase și licărinde descoperite de primele percepții încă netulburate de cunoaștere, toată această zonă paradisiacă a memoriei, am încercat în prezentul aton al vieții mele de temniță să-l urmăresc cât mai adânc. După ce ajunsesem a mă vindeca de orice duioșie față de tot trecutul meu și de orice complezență față de mine, mi-am dat repede seama că nu cunoscusem suferința și că fusesem mereu conștient de fericirea mea. Suferința nu mă străpunsese și teoriile metafizice nu mă amețiseră. Simțeam enorm și cugetasem puțin. Cred că la tine a fost întotdeauna un mai bun echilibru între rațiune și simțire. Am observat atunci că această luciditate asupra sentimentului de fericire se găsea la prima mea trezire în lumea percepțiilor. Odată ușa celulei închisă, această luciditate s-a impus acestui prezent și această fericire a devenit tema esențială a speculațiilor mele”.
Observați cât de târziu și după câte piruete eufemistice a venit vorba de ușa celulei. Oare greșesc eu flagrant când îmi permit să disting, printre volutele retorice de efasare a ororii, instinctul de autoapărare al celui care se angajase să nu divulge nimic din atrocitățile îndurate în pușcărie, plus imboldul secret de a-și face totuși autocritica pentru statutul de clasă, în urma lanțului de umilințe la care l-au supus, la interogatorii, la proces, în închisoare ori la vorbitor apelativele „Prince”, ori „Georges”, însoțite de hohotele grobiene ale asistenței? În plus, autoumilirea pare a se însoți cu elanul mărturisitor în fața unui duhovnic nevăzut, dar mereu dorit și presupus. Bucuria suferinței ca lămurire prin foc a tinereții cutreierate de duhul dezordinii și elogiul recluziunii revelatoare își află în prietenul alter ego și un substitut confesional, înzestrat cu demnitatea, răbdarea și înțelepciunea rezonantă, necesare unei spovedanii pe viață.
Vom urmări traseele acesteia în episodul următor.