Vântul schimbării bătea puternic, mai ales după 1987, dinspre Est. Lucrul acesta devenise clar observatorilor occidentali ai blocului sovietic, între care politologul american Zbigniew Brzezinski, dar și disidenților din Europa de Est și Centrală (Adam Michnik, Bronisław Geremek, Václav Havel). Lansarea la Moscova a ofensivei legată de numele unor Imre Nagy sau Alexander Dubček însemna o sfidare directă la adresa înțepenitelor, sclerozatelor birocrații dominante din statele Tratatului de la Varșovia.
Gorbaciov știa foarte bine ce reacții puteau provoca reformele radicale. Era, încă din anii studenției, prieten personal cu Zdeněk Mlynář, fostul secretar al CC al PC din Cehoslovacia, ideolog marcant al „socialismului cu chip uman”. De altfel, tocmai Mlynář, exclus din partid în timpul așa-numitei „normalizări” organizată de regimul colaboraționist al lui Gustáv Husák, exilat la Viena, a scris unul din primele texte care anunțau, în 1985, că noul lider de la Kremlin era un revizionist marxist care știuse să-și ascundă cu mare talent adevăratele opinii.
Articolul lui Mlynář a apărut în cotidianul L’Unita al PC Italian, un partid care condamnase cu indignare nu numai invazia Cehoslovaciei, ci și lovitura de stat militară a generalului Jaruzelski din Polonia, din decembrie 1981. Pentru comuniștii italieni, spre a relua cuvintele lui Enrico Berlinguer, revoluția bolșevică încetase să mai reprezinte o sursă de inspirație politică ori morală. Logica eurocomunismului îi împingea în direcția unei rupturi irevocabile cu paradigma leninistă. Se renunțase la dogma sacrosanctă a „dictaturii proletariatului” și se admitea necesitatea pluripartidismului, deci a pluralismului politic. Simplu spus, vremea monolitismului stalinist trecuse, iar propovăduitorii vechilor formule dogmatice apăreau tot mai lipsiți de sprijin din partea puterii care le garantase ascensiunea politică.
Reacțiile împotriva valului reformist inițiat de Gorbaciov nu au întârziat. În Biroul Politic al PCUS, Egor Ligaciov și camarazii săi au organizat, în 1988, publicarea manifestului neo-stalinist semnat de Nina Andreieva, în paginile ziarului Sovietskaia Rossia. Se urmărea delegitimarea nu doar a lui Gorbaciov, ci și a întregii sale echipe de intelectuali de partid orientați în direcția democratizării sistemului (Aleksandr Iakovlev, Ivan Frolov, Vadim Medvedev, Gheorghi Șahnazarov, Anatoli Cerniaev). Cu excepția liderilor din Polonia și Ungaria, dispuși să meargă în sensul propus de Gorbaciov, potentații din celelalte state ale blocului au reacționat panicat și agresiv.
În Germania de Est s-a ajuns la interzicerea difuzării revistei sovietice Sputnik, publicată de agenția de știri Novosti. Personaje politice care se detestau, cu opinii uneori antipodice în trecut, precum Nicolae Ceaușescu, Erich Honecker, Todor Jivkov ori Gustáv Husák (secondat de Miloš Jakeš) ajungeau să se alieze. S-a creat astfel un fel de front unit de rezistență împotriva înnoirii sistemului. Politologul Charles Gati a numit această nesfântă alianță a neo-staliniștilor „Banda celor Patru”, o aluzie la fracțiunea radical maoistă din China. În numeroase cuvântări ale lui Ceaușescu, în articolele din Scînteia și Era Socialistă era denunțată cu maximă vehemență „devierea de dreapta” din mișcarea comunistă internațională. Scribii comunismului dinastic se întreceau în a stigmatiza noul curs de la Kremlin drept o capitulare nedemnă în fața „pretențiilor imperialismului mondial”.
Cum a accentuat Adam Michnik în eseurile sale din epocă, fenomenul Gorbaciov nu poate fi înțeles fără a recunoaște semnificația crucială a Solidarității ca mișcare socială, politică și economică. Să ne amintim că numele mișcării a fost „Sindicatul liber, auto-guvernat Solidaritatea”. Interzisă în decembrie 1981, mișcarea a continuat să existe în forme clandestine, să genereze o întreagă contra-cultură de tip samizdat, să mobilizeze o nouă generație de activiști anti-totalitari. Prezența în fruntea partidului a jurnalistului Mieczysław Rakowski, cel care se opusese în 1968 campaniei antisemite a național-staliniștilor conduși de generalul Moczar, a blocat inițiativele forțelor conservator-staliniste. Rakowski făcea parte din acel contingent de comuniști care credeau (ori pretindeau acest lucru) în posibilitatea umanizării sistemului, deci în ceea ce Leszek Kołakowski a numit „bulgării de zăpadă prăjiți”. Merită citit, în legătură cu destinul lui Rakowski, necrologul apărut în The Economist pe 22 noiembrie 2008. Cu ale sale limitări, el făcea parte din altă categorie de activiști decât primitivii Ceaușescu ori Jivkov.
Nu poate fi nicicum ignorat rolul Bisericii Catolice, al Papei Ioan Paul al II-lea, în catalizarea mișcării anti-totalitare din Polonia. Cuvintele rostite în timpul vizitei în Polonia în 1979, „Să nu vă fie teamă”, au devenit substanța vitală a ethosului Solidarității, al societății civile în genere. În acest timp, mai ales la Cracovia și Varșovia, acționau influente cercuri ale intelectualității catolice laice. Trebuie amintit săptămânalul Tygodnik Powszechnycondus de Jerzy Turowicz, apropiat prieten de idei al Papei...