Hannah Arendt
Hannah Arendt s-a născut în 1906 la Hanovra într-o familie de evrei seculari din clasa de mijloc, dar și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei în Königsberg. A fost o studentă extraordinară și chiar dacă statutul de femeie nu-i permitea accesul la surse evreiești de învățare, s-a orientat rapid spre limbile latină și greacă. L-a „devorat” pe Immanuel Kant (născut și el în Königsberg, în 1724) până la paisprezece ani, iar până la șaisprezece ani ținea cursuri pentru tineri în propria casă. Atrasă de reputația în ascensiune a tânărului filosof Martin Heidegger, Hannah s-a mutat în Marburg la vârsta de optsprezece ani. Cei doi ani petrecuți acolo aveau să-i marcheze decisiv tot restul vieții.
Și-a terminat însă studiile cu Karl Jaspers (născut pe 23 februarie 1883) la Heidelberg, un alt renumit filosof al epocii, soțul ne-evreu al lui Gertrud, și viitor prieten pe viață. Pentru el și-a scris Hannah disertația despre dragoste (în special dragostea pentru aproape) la Sfântul Augustin. După susținerea tezei, Arendt a început să lucreze la o carte despre Rahel Varnhagen (1771–1833), care a apărut abia în 1958. Varnhagen fusese o briliantă și foarte cultivată evreică de secol XVIII care încercase asimilarea, devenind ceea ce Arendt a numit parvenită (spre a evita calitatea de paria), parțial din dragoste pentru un conte german care până la urmă a refuzat-o. Salonul din Berlin al Rahelei ajunsese loc de întâlnire pentru elite, evrei și ne-evrei deopotrivă: Moses Mendelssohn, Goethe, Heine sau Hegel, cu toții s-au intersectat la seratele organizate de Varnhagen.
Arendt se identifica în bună măsură cu Rahel. Studierea acestei fascinante biografii i-a permis să se gândească profund la poziția ei ca femeie evreică germană asimilată de secol XX. Hannah a scris cartea pentru că se îndrăgostise de Heidegger, avusese o aventură amoroasă cu el și se vedea ca o Rahel modernă. Relația cu Heidegger, cu șaptesprezece ani mai mare, care era căsătorit și avea doi copii, a avut un impact de lungă durată asupra vieții ei - în special pentru că, în 1933, Heidegger, cu o soție antisemită virulentă, a intrat în Partidul nazist și a rămas membru până la sfârșitul războiului.
Pe măsură ce influența lui Hitler creștea, Arendt s-a apropiat de Kurt Blumenfeld (1884–1963), atunci secretarul executiv și principalul purtător de cuvânt al organizației sioniste din Germania. Îl cunoscuse în Heidelberg. „Chestiunea evreiască” a devenit din acel moment esențială pentru Arendt. În 1933, a părăsit Germania pentru Franța după ce fusese interogată de Gestapo și suspectată că desfășoară cercetări ilegale despre antisemitism pentru tabăra sionistă. În cele din urmă, a ajuns în Statele Unite, acolo unde a trăit până la moarte (1975).
Hannah a trăit mereu cu o anumită tensiune, evidentă mai ales din două descrieri despre sine. Prima, în 1963, ca răspuns la o scrisoare a lui Gershom Scholem, unde, negând că ar fi marxistă sau stângistă, spunea: „Dacă ar fi «să mă trag de undeva», este tradiția filosofiei germane”. O a doua auto-descriere apare cu doar opt luni înainte de moarte, cu ocazia acceptării unui premiu din partea guvernului danez: „Sunt, după cum știți, o evreică, femini generis”. Între aceste două identificări se află, cred eu, tensiunea critică a vieții Hannei Arendt, o ambiguitate pe care a dezvoltat-o în timp - cu sau fără intenție - pentru o cauză mai bună.
Trecerea Hannei Arendt de la faimă la controversă, mai ales în interiorul comunității evreiești, s-a produs odată cu publicarea, în 1963, a impresiilor ei despre procesul lui Adolf Eichmann la Ierusalim (care avusese loc în 1961). Această nouă percepție asupra ei se baza pe două chestiuni principale. În primul rând, era vorba de subtitlul cărții: „banalitatea răului”. Apoi, de critica pe care tot ea o adusese conducerii comunității evreiești, inclusiv lui Leo Baeck (1873–1956): „Pentru un evreu, rolul conducerii evreiești în distrugerea propriului popor este fără îndoială cel mai negru capitol din întreaga poveste întunecată”.
Într-una din ultimele ei cărți importante, The Life of the Mind (apărută anul trecut la Humanitas în traducere românească), Arendt revine și scrie în introducere despre acea „banalitate a răului” atribuită lui Eichmann. Un minunat volum, scris simplu, frumos și provocator, devotat gândirii și relației acestei categorii cu politica și acțiunea. Concluzia Hannei Arendt este că trebuie, cu toții, să ne găsim timp să gândim cu mințile noastre și să nu mergem împreună „cu ei” - agregatul, mulțimea, colectivul (ceea ce ar fi spus, probabil, și Martin Buber pe urmele lui Kierkegaard).
Deci, cum gândim, potrivit Hannei Arendt? În primul rând, ne putem dispensa de dorința noastră imposibilă de imparțialitate și obiectivitate, ceea ce Arendt însăși numește „principiul arhimedic”. Prin acesta, ea înțelege opinia larg împărtășită că cineva poate sta în afara lumii sau a unei situații și le poate comenta ca spectator imparțial. Pentru ea, este vorba despre diferența dintre adevăr și sens/ înțeles. Pentru Arendt, gândirea și conștiința sunt interconectate: „chiar cuvântul «con-știință» înseamnă «a ști cu și prin mine»”, un fel de cunoaștere care se actualizează cu fiecare proces de gândire.
Cu siguranță, era și religioasă într-un sens mai larg. În 1947, îi trimitea lui Blumenfeld o scrisoare în care, aproape ciudat dat fiind anul, exclama: „Lumea, așa cum a fost făcută de Dumnezeu, îmi pare bună”. Una din principalele teme ale operei Hannei Arendt vizează separația dintre vita activa, viața lui „a face” (pe care o vedea alcătuită din muncă și acțiune), și vita contemplativa, care, încă de la Platon, fusese pentru filosofi (și creștini) adevărata viață și o meditație continuă asupra lucrurilor înalte. Contrar acestei celei de-a doua perspective, opera Hannei Arendt se concentrează pe dezvoltarea unei relații de influență între gândire și acțiune. Pentru marea gânditoare germană, acțiunea (înțeleasă inclusiv ca discurs) este cel mai de sus și cel mai important palier al activității umane.