Stalin detesta diferența, iar evreii îi apăreau ca străini, diferiți, cosmopoliți, deci amenințători. Se prea poate să fi moștenit aceste prejudecăți antisemite în anii tinereții sale georgiene, inclusiv cei petrecuți la seminarul teologic ortodox din Tbilisi. Mai târziu, s-a simțit, într-adevăr, intimidat, chiar umilit de tovarășii bolșevici de origine evreiască, deși a fost chiar apropiat de Iakov Sverdlov și Lev Kamenev. Același Djugașvili a apelat la insinuări antisemite în timpul luptelor cu rivalii săi, în special cu Troțki, Zinoviev și Kamenev. Mare parte din fixațiile lui antisemite s-au dezvoltat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, atunci când s-a convins pe sine că evreii erau funciar incapabili de un patriotism sovietic (adică rus). E interesant cum câțiva din apropiații săi erau evrei comuniști care îi împărtășeau fobiile. Unul din cei mai notorii era Lev Mekhlis, vreme de mulți ani redactor al Pravdei și cel mai de încredere lacheu al lui Stalin. Dar aș spune, chiar și așa, că antisemitismul nu a ajuns într-atât de departe încât să devină un pilon de rezistență al ideologiei sovietice, așa cum fusese cazul în Germania nazistă.
Refuzul de a înțelege fundamentele libertății a dus la o viziune totalistă asupra omului, istoriei și societății. Marxismul promisese fraternitate, solidaritate, comunitate și totuși, rezultatul era, așa cum a arătat-o Kołakowski, servitutea universală. Sursa răului, în opinia mea, a fost sanctificarea violenței istorice, mesianismul apocaliptic care a proiectat o clasă socială, prin reprezentanții ei auto-numiți, cu o putere absolută, necondiționată. Marx a eșuat în a înțelege psihologia umană sau, mai bine zis, sufletul uman.
Pentru marxiști, omul este ansamblul relațiilor sociale. Cu alte cuvinte, condiția umană este determinată social. Schimbi circumstanțele sociale, te poți aștepta la (și provoca) mutații în mentalitățile, emoțiile și gândirea oamenilor. Naziștii au văzut omul ca pe un urmaș al tradițiilor mitologice ale acelui Blut und Boden (sânge și glie). Ambele ideologii disprețuiau orice altă tradiție, mai ales pe cea religioasă. Tot ele au anulat legea naturală și distincțiile verificate în timp dintre Bine și Rău. Ceea ce propuneau în loc era noul absolutism: definirea Binelui drept orice servește progresului istoric sau purității rasiale. Nu e nevoie s-o mai spunem, aceste două criterii au însemnat abnegație totală față de partidul totalitar și lider.
Cartea neagră a comunismului a reprezentat catalizatorul unei mult-amânate confruntări cu totalitarismul de stânga în Franța, Italia, Germania și multe alte țări. În Franța, comuniștii și socialiștii erau șocați de analogia între presupus nobilul marxism și ideologia nazistă. Stéphane Courtois compara în introducerea la acest esențial volum soarta copiilor evrei în ghetoul din Varșovia cu aceea a copiilor de culaci din Uniunea Sovietică a lui Stalin. Între timp, comparația care stârnise atâta vâlvă la momentul apariției Cărții negre nu mai reprezintă o mare controversă în lumea academică. Politic însă, refuzul de a accepta similitudinile frapante dintre comunism și fascism rămâne un subiect extrem de delicat.
Din întreaga elită bolșevică, Buharin fusese cel mai puțin intolerant și cel mai educat membru al conducerii superioare. Lenin l-a tratat ca pe fiul pe care nu l-a avut. Stalin însuși a întreținut cu el o caldă prietenie și, în pofida conflictelor lor ideologice, Nikolai Ivanovici a continuat să trăiască aproape de Lider într-un apartament din Kremlin. Tot el a fost unul din cei care au scris constituția stalinistă (1936). Dar același Buharin a fost arestat în 1937 și a figurat ca vedeta celui de-al treilea—și ultimul—mare proces-spectacol de la Moscova, în martie 1938. Din celula sa, unde i se permitea să scrie eseuri și chiar un roman, Nikolai i-a trimis câteva scrisori idolului și dușmanului său. Era printre puținii care i se adresau lui Stalin cu numele de Koba și într-o manieră personală, directă. Stalin, cum am mai spus-o și în alte ocazii, a păstrat o lungă astfel de scrisoare în sertarul său până la decesul de pe 5 martie 1953. Fără îndoială, considera că scrisoarea lui Buharin către el devenise un document important. Avea dreptate.
Dar această celebră scrisoare nu era prețioasă din motivele pe care Stalin le-ar fi avut în minte, ci pentru că reprezintă o ilustrare paradigmatică a bigotismului fanatic, a auto-înjosirii și suicidului moral. Memorandumul aproape isteric, cu siguranță masochist, al lui Buharin este înțesat cu pasaje de pură adorație. Știa că nu are vreo șansă la supraviețuire și totuși îi mulțumea lui Koba pentru imensa lui bunătate. N-ar trebui să excludem posibilitatea ca Buharin să fi încercat pur și simplu să obțină îndurare pentru mult mai tânăra lui soție, Anna Larina, și băiatul abia născut, Yuri. Dar ar fi putut s-o facă cu mai puțină fervoare, mai puțin abject, mai sobru...
În loc de concluzii, aș spune că nimic nu poate fi mai dăunător libertății umane ca eforturile statului de a impune o viziune oficială a adevărului asupra unor indivizi lipsiți de apărare. Niciun interes de stat nu poate justifica, explicit sau implicit, tentativele de transformare a individului într-un instrument de guvernare. Nicio definiție a Binelui emanată de la stat nu trebuie să domnească peste propria noastră convingere că, prin acțiunile noastre, ne afirmăm umanitatea.