Muntele vrăjit (1924) al lui Thomas Mann; Berlin Alexanderplatz (1929) al lui Alfred Döblin; Omul fără însușiri (vol. I, 1930; vol. II, 1933; vol. III, postum) al lui Robert Musil – fără să mai punem la socoteală Procesul (1925) și Castelul (1926) de Franz Kafka, scrise la Praga și publicate postum de Max Brod –, romanul interbelic de limbă germană a dat câteva capodopere, ca pentru a răzbuna toate umilințele la care au fost supuse țările Axei, înfrânte în Primul Război Mondial, între timp ajunse: Imperiul Austro-Ungar – Erste Österreichische Republik, și Imperiul German – Weimarer Republik. Printre acestea, și romanul germanului Hermann Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă, început în 1931 și publicat în Elveția în plin război, abia în 1943 (nici vorbă să apară la vreo editură a celui de-al Treilea Reich, dat fiind poziția antifascistă a autorului); roman cu care se încheie o epocă literară – „Lumea de ieri”, ca să preiau sintagma lui Stefan Zweig, un alt mare umanist –, chiar dacă în aceeași cheie, dar sigur purtând pecetea individualității, se mai scriu câteva capodopere, mă gândesc la Doctor Faustus (1947) de Thomas Mann. În opinia mea, tocmai Jocul cu mărgele de sticlă trage cortina peste o lume veche în ruine, pentru a ne proiecta într-una a spiritului elevat, Castalia, Provincia pedagogică a afinităților elective.
Hermann Hesse
Să fi trecut (puțin) de 20 de ani când am citit prima oară romanul lui Hesse, în limba rusă – Игра в бисер suna titlul –; vor trece alți câțiva înainte să pun mâna pe versiunea românească, Jocul cu mărgele de sticlă, Editura pentru Literatură Universală, 1969; prin anii 2000, curios să aflu cum sună titlul în limba lui Voltaire – sublim: Le Jeu des perles de verre –, l-am căutat și în franceză, n-aș putea spune acum cine semna traducerea, iar lectura ce a urmat m-a émerveillé, de parcă autorul stabilit între timp în Elveția și-ar fi redactat capodopera de la bun început pre limba enciclopediștilor. Ca să nu mai spun că, în spirit și literă, Jocul... este o operă enciclopedică par excellence.
Recitit acum, după aproape patru decenii de la prima lectură (în rusă), în tălmăcirea lui Ion Roman, Jocul cu mărgele de sticlă, al lui Hermann Hesse (Premiul Nobel pentru Literatură, 1946; așa sună motivația juriului: „pentru inspiratele sale scrieri care, crescând în îndrăzneală şi putere de pătrundere, exemplifică idealuri umanitare clasice şi înalte calităţi ale stilului”), RAO, 2008, mi s-a arătat, a câta oară, în toată complexitatea lui fără seamăn de construct intelectual – comparabil, ca splendoare și măreție, doar cu catedrala din Köln (pentru a rămâne în spaţiul teuton). O scriere magistrală, frizând sublimul, pe măsura filosofiei & muzicii clasice germane, ca şi cum spiritele lui Kant, Hegel & Bach și Beethoven au lucrat din umbră, împreună și fiecare în parte, la realizarea acesteia.
Cum nu se poate reda, în câteva rânduri, subiectul unui roman de idei, voi prezenta – pe cât e posibil – ansamblul din câteva perspective: întâi, că „Jocul cu mărgele de sticlă este, aşadar, un joc care sintetizează toate conţinuturile şi valorile culturii noastre, se joacă cu ele, cam cum trebuie să se fi jucat cu vopselele de pe paleta sa un pictor din perioadele de înflorire a artelor”; după care că „Jocul cu mărgele de sticlă a avut o mare parte de contribuţie la victoria deplină împotriva foiletonismului şi la trezirea acelei plăceri noi de a-şi instrui spiritul prin exerciţiile cele mai exacte, căreia îi datorăm apariţia unei noi educaţii spirituale….”; şi tot aşa: „Am înţeles atunci (…) că în limbă, sau cel puţin în spiritul jocului cu mărgele de sticlă, totul era un fapt plin de semnificaţie, că fiecare simbol şi fiecare combinaţie de simboluri nu duc numai într-o direcţie sau alta (…), ci spre centru, spre taina şi miezul cel mai dinăuntru al lumii, spre cunoaşterea esenţială”.
Or, acel „miez al lumii” este chiar Castalia, Provincia pedagogică unde cei aleşi – „prin educaţie, nu prin eugenie, prin spirit, nu prin sânge, într-un fel de aristocraţie capabilă în egală măsură să slujească şi să domnească” – se dedau unor jocuri ale raţiunii. Printre aceştia şi tânărul ucenic Joseph Knecht, viitorul magister ludi, a cărui viaţă face obiectul unei biografii romanţate ce trece, cum era şi firesc, în legendă. Așadar, este vorba de un Bildungsroman, în care naratorul urmărește, dincolo de acțiunile eroului, lumea deosebită a Castaliei, unde singura realitate o constituie spiritul, iar fiecare locuitor al acestei lumi privilegiate este preocupat de cultivarea științelor și artelor – muzica, matematica, filosofia sau fizica fiind pentru aceștia mai importante decât aurul, puterea sau plăcerile lumești. Creația de vârf a acestei Utopii a spiritului este chiar jocul cu mărgele de sticla, o disciplina ce combina întreaga creație spirituală a omenirii într-un joc gigantic ce se bazează pe o infinitate de conexiuni, din toate domeniile spiritului, și ale cărui reguli nu sunt dezvăluite decât celor cu adevărat devotați, căci jocul în sine necesită ani grei de studiu în domenii precum muzică, matematică și istorie culturală. În esență, jocul este o sinteză abstractă a tuturor artelor și științelor:
„Jocul cu mărgele de sticla, odinioară mijloc special de amuzament când pentru matematicieni, când pentru filologi, când pentru muzicieni, a adus din ce în ce mai mult toate activitățile cu adevărat spirituale sub puterea vrăjii lui. Câteva vechi academii, unele loji și mai ales străvechea Ligă a călătorilor în Orientul Apropiat și-au îndreptat atenția spre el. Chiar și unele ordine catolice au presimțit aici o nouă atmosferă spirituală și s-au lăsat fermecate de ea, mai ales în unele mănăstiri benedictine s-a acordat jocului un interes atât de viu, încât încă de atunci s-a pus acut problema, reactualizata mai târziu când și când, dacă în definitiv Biserica și curia papală ar trebui să tolereze, să sprijine sau să interzică acest joc.
De la marea realizare a învățatului din Basel, jocul a evoluat rapid și pe deplin spre ceea ce este și astăzi: chintesența activităților intelectuale și a muzicii, cultul sublim, acea Unio Mystical a părților distincte ale întregii Universitas Litterarum. În viața noastră, el a preluat în parte rolul artei, în parte pe cel al filosofiei speculative, și a fost numit nu rareori, de exemplu în vremea lui Plinius Ziegenhals, cu acea expresie ce provine încă din literatura epocii foiletonistice și care pentru acea epocă exprima țelul visat de multe spirite capabile de intuiție: teatru magic.
Dacă, de la începuturile lui, jocul cu mărgele de sticla progresase incomensurabil ca tehnică și ca volum al materiei și, în ceea ce privește exigențele spirituale impuse jucătorilor, devenise o artă și știință superioare, totuși, în vremea învățatului din Basel îi mai lipsea încă ceva esențial. Anume, fiecare joc era până atunci o înscriere, ordonare, grupare și opunere de reprezentări concentrate din numeroase domenii ale gândirii și ale frumosului, o rapidă reamintire de valori și forme eterne, un iute și virtuos zbor prin imperiul spiritului.”
Cât privește structura propriu-zisă a romanului, de remarcat că este scris „pe două voci” – a naratorului-biograf în partea întâi, „Biografia lui Joseph Knecht, magister ludi”, în 12 capitole (de la „Chemarea” la „Legenda”), și a protagonistului, în partea a doua, „Scrierile postume ale lui Joseph Knecht”, în două subdiviziuni: „Poeziile din vremea școlii și studenției” și „Cele trei biografii” („Aducătorul de ploaie”, „Duhovnicul” și „Biografie indiană”), însumând în total 630 de pagini (în ediția de la RAO, 2008).
O carte de care nu ai cum să te desparţi, fără a lua baremi o frază; mie unuia îmi spune mult „...acea forţă care poate săvârşi minunea ca, făcând un salt peste un lung şir de strămoşi şi de generaţii, să transforme, în cuprinsul unei singure vieţi de om, un copil de plebeu într-un mare aristocrat”. Magister ludi dixit!
29 noiembrie ’24