Robert Capa—pe numele său Endre Friedmann—a fost unul din cei mai faimoși fotografi ai secolului XX. S-a născut la Budapesta, pe 22 octombrie 1913, și a fost crescut în atmosfera de confort și securitate a unui cămin burghez. Chiar și așa, Capa nu putea rămâne imun la pasiunile politice din propria-i țară, alăturându-se pe la 17 ani unui grup studențesc care se opunea politicilor dictatoriale ale lui Miklós Horthy.
Așa a ajuns el să-și ia viața în mâini și, în 1931, a plecat la Berlin cu intenția de a deveni scriitor. În capitala germană avea să primească și prima slujbă de fotograf, care îl va îndepărta treptat de obsesiile literare inițiale. Din ea a rezultat o fotografie dramatică a lui Lev Davidovici Troțki, fluturând pasionat din mâini în timpul unui discurs ținut în Danemarca, în fața unui grup antifascist.
Friedmann s-a opus de timpuriu politicilor fasciste și turbatului antisemitism din programele politice ale Ungariei și, mai apoi, ale Germaniei. În 1933, odată cu ascensiunea naziștilor la putere, a trebuit să se mute din nou, la Paris. Aici și-a cunoscut și marea iubire, ce avea să sfârșească tragic în Spania, câțiva ani mai târziu. Și tot aici au ales amândoi „numele de scenă” care aveau să-i ajute să-și valorifice fotografiile și, după, moartea lor, să devină parte din istoria vizuală a secolului XX: Robert Capa și Gerda Taro.
Robert Capa în timpul Războiului Civil din Spania, mai 1937
„Capa”, în maghiară, înseamnă rechin. Era porecla din copilărie a micului Endre. Personajul nostru nu a greșit deloc atunci când și-a imaginat că adoptarea unui nume americanizat îi va ajuta cariera și îl va transforma într-unul din cei mai vestiți fotografi de război.
Trebuie precizat că în anii ’30 cererea de eseuri fotografice era într-atât de mare încât editorii diverselor reviste erau obligați să apeleze adesea la fotografi liber-profesioniști (freelanceri). Crescândele tensiuni diplomatice din Europa, precum și Războiul Civil Spaniol (1936–1939), au fost toate imortalizate de către astfel de fotografi, cărora le erau încredințate misiuni vagi, ce puteau dura și luni de zile.
Timbru tipărit în Ungaria înfățișând o femeie dintr-o cooperativă agricolă din Ucraina, august, 1947
Și pentru că ceea ce se petrecea în Spania era perceput de unii editori și reviste ca o primă scenă dintr-un conflict european mai larg, războiul civil a devenit un subiect extrem de prețios pentru mulți din tinerii fotojurnaliști, care, asemeni lui Robert Capa, aveau să acopere nu doar Peninsula Iberică, ci și China, Al Doilea Război Mondial și câte și mai câte conflicte postbelice. Cert este că Robert Capa și-a deprins meșteșugul la fața locului, lucrând cu teribilul carnagiu spaniol. Pentru el, războiul a devenit o misiune profesională permanentă.
Decorat de Dwight D. Eisenhower, stânga, cu Medalia Libertății, 18 noiembrie 1947
În Images of War a scris că după a doua conflagrație mondială și-ar fi dorit să rămână un fotograf de război „neangajat”, până la sfârșitul zilelor. Îl incita această libertate pe care i-o dădea freelancingul. Însă ceea ce părea a fi o convingere fermă a durat mai puțin de un an. Până în 1948, se afla deja într-un alt teatru de război, de această dată în Israel. Fotografiind pentru diverse reviste din America și Europa, sau pentru agenția Magnum, Capa a căutat mereu să fie acolo unde bărbații luptau și mureau.
Curând după ce Capa a fost ucis de explozia unei mine în Indochina, pe 25 mai 1954, prietenul său, John Steinbeck, cel împreună cu care făcuse o călătorie de 40 de zile în URSS în vara anului 1947, observa: „A dovedit că un om poate trăi din acest mediu [fotografia] și să rămână sincer cu sine. Cadrele lui nu sunt accidente. Emoția din ele nu există din întâmplare”. Tot Steinbeck fusese și cel care scrisese Introducerea la Images of War...
Robert Capa a fost genul de profesionist care, în pofida simpatiilor sale loialiste, a găsit că există o anumită semnificație universală în suferința ambelor tabere angrenate în măcelul spaniol. Într-o bună măsură, Capa a definit în opera sa ce anume ar trebui să-l preocupe pe fotojurnalist și, cu fiecare cadru pe care l-a luat, a demonstrat cât de mult însemna pentru el soarta omului.
A surprins deopotrivă morții și viii, satele distruse și toate lucrurile abandonate de cei care dispăruseră din propriile case. Fiecare femeie, soldat sau copil pe care l-a imortalizat Capa a devenit un simbol vizibil al unei lupte mentale mai importante. Pentru mulți care n-au călcat prin Spania, fotografiile lui Robert Capa s-au transformat într-o adevărată experiență emoțională.
Soldați și civili germani capturați de Divizia 17 americană, 31 martie 1945
Ultimele sale fotografii sunt mai toate prim-planuri ale nesfârșitelor coloane de refugiați încercând să treacă granița în Franța. Deși profund marcat de experiența războiului civil spaniol, a crezut cu tărie în valoarea instantaneelor sale. Știa foarte bine că un alt conflict e pe cale să izbucnească în Franța și își propusese să fie acolo când acest lucru se va petrece. Așa cum sumbru nota chiar el în Images of War, „nimeni nu mai îndrăznește să se uite în viitor”.
Moștenirea fotojurnalistică a lui Capa înseamnă mai ales o anumită preocupare pentru victimele și eroii lumii în care trăim. Tradiția pe care a definit-o pentru sine a fost una extrem de simplă și puternică: fotojurnalistul trebuie să fie implicat în timpurile sale și trebuie să discearnă anumite adevăruri durabile în mijlocul unor situații confuze și adesea brutale. „E foarte greu să te gândești la o viață fără Capa”, scria același Steinbeck după moartea prietenului său. „Și nu cred că am acceptat încă acest lucru. Însă presupun că ar trebui să fim recunoscători că atât de mult din el există încă alături de noi”.