In Memoriam Paul Goma (1935-2020) AUDIO

Vă propunem să ascultați interviul făcut de Noël Bernard, directorul postului nostru de radio, cu dizidentul Paul Goma, așa cum a fost el difuzat în patru părți, de-a lungul a patru săptămâni, începând din 11 martie 1978, fiecare parte fiind introdusă de Sorin Cunea.

Noël Bernard în dialog Paul Goma, Radio Europa Liberă, 1978

Noël Bernard în dialog Paul Goma, Radio Europa Liberă, 1978 (2)

Noël Bernard în dialog cu Paul Goma, Radio Europa Liberă, 1978 (3)

Noël Bernard în dialog cu Paul Goma, Radio Europa Liberă, 1978 (4)

Înainte să fi devenit controversat, după ce și-a declarat negaționismul, justificând represiunile regimului Antonescu în Basarabia, Paul Goma și-a dovedit curajul opunându-i-se lui Ceaușescu. Și-a riscat libertatea pentru a spune în gura mare că România e țintuită pe fundul prăpastiei.

Paul Goma, acest „Soljenițin al României”, cum l-a numit dramaturgul Eugen Ionescu, a fost emblema dizidenței românești în anii 1970, într-o perioadă în care cea mai mare parte a elitei intelectuale autohtone părea apolitică.

Goma a fost pentru o scurtă perioadă atras de mrejele patriotismului ceaușist, după cum povestește el însuși în Soldatul câinelui.

Este vorba despre august 1968, după ce Nicolae Ceaușescu refuză să se alăture statelor Pactului de la Varșovia și să invadeze Cehoslovacia. Goma se afla atunci în vacanță, în luna de miere, la 2 Mai, și decide să se întoarcă degrabă la București pentru a se înrola în gărzile patriotice.

Fuge la Uniunea Scriitorilor pentru a se pune în slujba țării. „Tovarășe, dumneata ai făcut pușcărie! Politică“, îi spune reprezentantul partidului. Pentru a se înscrie în gărzile patriotice trebuia întîi să se înscrie în partid. Ceea ce a și făcut, după cum a povestit Goma în „Soldatul câinelui”: „Am scris – după dictare – că eu, cutare, deși am făcut închisoare pentru delicte politice, în momentul de față, cînd Patria se află în pericol, cer să fiu primit în Partidul Comunist Român – ca singura forță organizatoare a rezistenței patriotice, întru apărarea pămîntului românesc împotriva agresiunilor din afară, oricare ar fi acelea“.

Născut în 1935 în Basarabia, Paul Goma se mută împreună cu părinții în România după ce regiunea de peste Prut este cedată Uniunii Sovietice. Este arestat pentru prima dată în timpul liceului, în 1952, pentru că a susținut cauza unor persoane aflate sub anchetă. De-aici încolo rămâne un răzvrătit, iar în 1956, după înfrângerea revoluției maghiare, își predă, în semn de protest, carnetul de membru al Uniunii Tineretului Muncitoresc.

În martie 1957, Goma este condamnat la doi ani de închisoare pe care îi exectuă la Jilava și la Gherla, după care e trimis cu domiciliu forțat în Bărăgan, unde stă până în 1964. În 1971 este exclus din Partidul Comunist Român în care se înscrisese în 68. Motivul: publicarea integrală romanului „Ostinato” în Germania Occidentală, după ce această carte fusese cenzurată masiv în țară, plus citirea unor fragmente din „Ușa noastră cea de toate zilele” la Radio Europa Liberă. Apoi, pe 2 martie 1977, la postul nostru de radio a fost citită celebra scrisoare adresată de Paul Goma lui Nicolae Ceaușescu. Iată un fragment dn acest text.

„Toţi vecinii noştri se mişcă, îşi cer drepturile care li se cuvin. Până şi ruşii strigă în gura mare că sunt neliberi, că drepturile le sunt călcate în picioare. Numai noi, românii, tăcem. Şi aşteptăm să ni se dea totul de-a gata. Românii noştri se gândesc numai la ceea ce vor pierde dacă va afla Securitatea. Nu se gândesc la ceea ce vor câştiga în ciuda Securităţii. Un cunoscut, un «...escu» pur sânge, m-a jignit de moarte. Şi nu numai pe mine. Ştiţi ce mi-a zis? Zice: «Domnule, dumneata te agiţi într-un fel anume şi vrei să faci anume chestii care nu sunt specifice românului. Deci, nu eşti român». Cum zic, atins la tricolor – e adevărat bunicul dinspre tată era macedonean - Goma, bunica dinspre mamă grecoaică - Cuza. E adevărat că am şi ceva sânge polonez. Dar ce contează sângele, care apă nu se face? Contează că eu sunt român pentru că m-am născut în România, în judeţul Orhei, pentru că limba mea maternă este româna, pentru că pe bunicul dinspre mamă îl cheamă Popescu şi pentru că închisorile le-am făcut aici, pe şi sub pământul patriei mele iubite“.

Paul Goma spunea mai departe în scrisoarea către Ceaușescu în există în România doar două persoane care nu se tem de Securitate:

„Domnia Voastră şi cu mine. Dar, numai cu două semnături... Există însă o soluţie: solidaritate individuală. Eu expediez o scrisoare cu semnătura mea olografă. Numai că gestul meu nu va împrăştia teama concetăţenilor noştri de a se alătura celor care cer drepturi. Cu totul şi cu totul alta ar fi situaţia dacă Domnia Voastră a-ţi trimite o asemenea scrisoare. O declaraţie de susţinere a Cartei 77. Sunt ferm convins că milioane de români vă vor urma şi se vor solidariza cu cehii şi slovacii. Făcând acest lucru, veţi arăta că sunteţi consecvent cu declaraţiile din 1968 (...) Cu speranţă, Paul Goma, Bucureşti, februarie 1977“

După difuzarea acestui document la Radio Europa Liberă, Securitatea a montat microfoane în casa familiei Goma și în locuințele apropiaților scriitorului. Paul Goma a fost arestat imediat după ce scrisoarea lui către Ceaușescu a fost citită la postul nostru de radio. A fost eliberat pe 6 mai 1977 în urma unei campanii internaţionale.

Fiindcă regimul Ceaușescu nu știa cum să scape de un dizident devenit celebru, despre care deja scriau marile cotidiane ale lumii și ale cărui cărți fuseseră publicate în lumea liberă, în cele din urmă decizia a fost să-l expulzeze în Franța.

Paul Goma a continuat să fie un critic al regimului communist, iar cărțile lui au fost publicate în România doar după cădererea lui Ceaușescu. A avut mare success în anii 90, apoi a deschis fronturi de luptă cu mare parte din elita intelectuală a României.

Aceste răfuieli la care s-au adăugat diferite observații socotite anti-semite l-au aruncat într-un con de umbră. Eseul lui „Săptămâna roșie 28 iunie-3 iulie, sau Basarabia și evreii” l-a mutat în cele din urmă în tabăra intelectualilor nefrecventabili. În acest eseu, cunoscutul dizident al anilor 70 micșorează cifrele victimelor evreiești, ca urmare a deportărilor și execuțiior colective la care aceștia au fost supuși de autoritățile române în cel de-al Doilea Război Mondial. Mai mult, încearcă să justifice acțiunile repressive ale administrației Antonescu în Basarabia și Transnistria împotriva populației evreiești.

(Prezentare: Sabina Fati; lectura: Sabina Fati și Lucian Ștefănescu)