În octombrie 1961, în timpul discuțiilor despre mutarea lui Stalin din Mausoleul lui Lenin, o veche bolșevică, tovarășa Lazurkina, care petrecuse 17 ani în închisori și lagăre, a relatat că Lenin i-a apărut în vis în repetate rânduri. Lenin a cerut ca succesorul său să fie evacuat din mausoleu. Și așa s-a întâmplat.
Stafia unui conducător n-o mai poate îndura pe cea a succesorului său. Panteonul bolșevismului a avut doar un maestru—Lenin. Potrivit profesorului australian Graeme Gill, o altă chestiune legată de inserția voinței conducătorului în practica leninismului a fost „continua inabilitate a organelor legislative conducătoare ale partidului—congresul, CC [Comitetul Central] și Politburo-ul—de a dezvolta o conștiință puternică a coerenței și integrității instituționale”.
Gill a arătat cum baza organizațională a puterii lui Stalin imediat după moartea lui Lenin, și chiar mai devreme, a fost dată de „absența unui angajament major al marilor figuri conducătoare privind întărirea normelor organizaționale și identității acestor corpuri, inerția și metodele de acțiune adoptate de către conducerea partidului” (The Origins of the Stalinist Political System). Pentru Gill, slăbiciunile leninismului, evidente din anii 1920, fixează decorul guvernării autocratice a lui Stalin asupra partidului și asupra Uniunii Sovietice.
Spontaneitatea a fost mereu inamicul principal al leniniștilor (să ne gândim la polemicile lui Lenin privind relația dintre clasă și partid, mai întâi cu Rosa Luxemburg, apoi cu comuniștii de stânga). Corespondentul ei a fost obsesia pentru partiinost' (partinitate), acceptarea neabătută a liniei partidului (filosofia, sociologia și estetica au trebuit subordonate „intereselor proletare” definite de partid, de unde și dihotomia dintre științele sociale „burgheze” și cele „proletare”).
În orice caz, în contextul conștiinței de clasă subdezvoltate a proletariatului rus, cu ocazia revoluției de la 1905, Lenin a dezvăluit (potrivit Anei Krylova) „«adevărata natură» a clasei muncitoare... nu prin inițiativa revoluționară conștientă a muncitorilor, așa cum ar fi fost de așteptat, ci printr-o «chemare instinctivă» pe care muncitorii au «simțit-o» pentru acțiunea revoluționară deschisă”.
Descoperirea lui rezidă în faptul că muncitorii aveau capacitatea de a „simți istoria și de a acționa în acord cu nevoile ei obiective fără a le înțelege neapărat”. Pentru a închide cercul, această lectură a răzmeriței din decembrie a întărit convingerea lui Lenin că în spatele partidului, sub o conducere adecvată, muncitorii și-ar împlini misiunea de clasă în pofida unei înțelegeri insuficiente a rolului lor istoric. Aceasta i-a permis să justifice atât voluntarismul preluării puterii de către bolșevici, cât și misiunea iluministă la care s-a înhămat partidul odată ajuns la putere.
În plus, această inserție a „instinctului de clasă” în ecuația stikhiinost’-partiinost’ explică în mare parte teoria lui Lenin cu privire la lupta comună (alianța) dintre muncitori și țărani. Presupoziția sa fundamentală a fost că bolșevicii pot trezi instinctele de clasă ale țărănimii, câștigându-i astfel de partea revoluției. Potrivit lui Lenin, „cu cât țărănimea se deșteaptă mai repede, cu atât mai consistent și ferm se va poziționa ea pentru o revoluție democratică totală” (citat în Marxism After Marx).
Acesta este lucrul pe care Ken Jowitt l-a numit „eroarea ingenioasă a leninismului”—transplantarea luptei de clasă în mediul rural: „Mapa ideologico-conceptuală cu care operează leniniștii îi determină să vadă diferențele economice drept dovadă a polarizării sociale și existența unor «aliați de clasă» la sate, și le permite să facă din punct de vedere politic ceea ce naționaliștii pot face doar în mod analitic—anume, să distingă și opună concepții și baze sociale concurente ale statului-națiune. Operând cu o asemenea paradigmă, leniniștii atacă bazele instituționale, nu doar pur și simplu elita organizațională a lumii rurale” (Noua dezordine mondială).
Iar dacă modelul lui Buharin al creșterii graduale a proprietății private în agricultura socialistă nu se înfăptuiește (și nu s-a realizat în timpul Noii Politici Economice), atunci viziunea leninismului asupra unor interese și unei dedicări „transformiste” spontane de clasă a deschis drumul către colectivizare.
Acest lucru a echivalat cu un atac extraordinar asupra fundamentului vieților private și instituționale ale țărănimii, echivalentul rural al revoluției socialiste urbane. În urmărirea acestui scop, bolșevicii nu au avut limite, mustrări de conștiință sau scrupule. Rezultatul a fost genocidul.