Istoria unui conflict

Asemeni israelienilor, care revendică drept patrie ancestrală aceeași fâșie de pământ situată între Marea Mediterană și Râul Iordan, arabii palestinieni au legături arhaice cu pământul. Problema nu s-a pus niciodată între bine și rău, ci între popoare care și-au afirmat prin forță dreptul concurent asupra aceluiași teritoriu.

Există destule similitudini între istoria poporului evreu și cea a arabilor palestinieni. Ambele au cunoscut pierderea așa-zisei patrii și tot ambele au devenit nuclee de comercianți și specialiști în țările de adopție. În timpul celor două milenii de exil, evreii au suferit prin Inchiziție, pogromuri și pierderea a 6 milioane de suflete în Holocaust. Din 1948, palestinienii au suferit cumplitul exil și alte privațiuni pricinuite de Israel și celelalte state arabe. Din cauza tuturor acestor experiențe prin care au trecut, ambele popoare au plăsmuit un naționalism pătimaș. Din diaspora evreiască, visul sionist a transformat un popor antic într-unul nou: israelienii. Din taberele de refugiați ale lumii arabe, visul reîntoarcerii i-a transformat pe exilații palestinieni în naționaliști.

Cinci lucruri despre conflictul israelo-palestinian

Extrem de conștienți de propriile lor istorii tragice, atât israelienii, cât și palestinienii au fost adesea, în mod ciudat, incapabili să empatizeze cu suferința celuilalt. Complet posedați de propriile lor reverii naționale, ambele popoare eșuează azi în a vedea vreo urmă de legitimitate în revendicările politice ale taberei adverse.

Dacă istoria tânărului stat israelian este arhicunoscută, cea a palestinienilor pare puțin mai încâlcită și, în orice caz, mai puțin deslușită. Asupra acestei istorii s-a insistat mai puțin, însă fără ea nu putem înțelege mai nimic din actualul (sau mai bine zis perpetuul) conflict israeliano-palestinian.

De-a lungul Antichității, Palestina a trăit să vadă cuceritorii venind și plecând. Lista lor nu e deloc scurtă și-i include pe egipteni, asirieni, babilonieni, persani, greci, seleucizi și romani. Spre deosebire de toate celelalte, triburile israelite dezvoltau de obicei legături profunde cu locul și chiar au fost în posesia unei mari părți a acestuia până prin 1100 î.Hr. Deși niciodată singurii ocupanți ai Palestinei și nu întotdeauna stăpânitorii ei, evreii au numit-o casa lor pentru următorii 1200 de ani. În anul 66 d.Hr., evreii s-au revoltat împotriva ocupației romane și, după 7 ani, rebeliunea lor a fost înăbușită. Ierusalimul însuși a fost mai târziu distrus de către romani, iar evreii care au supraviețuit au fost vânduți ca sclavi și împrăștiați pretutindeni prin lumea romană.

Arabii palestinieni își proclamă descendența din canaaniți, la rându-le vechi ocupanți ai Palestinei. În arabă, pământul se cheamă Filastīn. Filistinii sunt un popor bine-cunoscut celor familiarizați cu Biblia. În timpul secolului al VII-lea, armiile Islamului au măturat întreaga regiune și populația, majoritar creștină la acea vreme, s-a convertit la mahomedanism. În Evul Mediu, cruciații occidentali creștini s-au luptat să recâștige Pământul Sfânt din ghearele „infidelilor” musulmani. Ei au reușit chiar să înființeze câteva state cruciate, dintre care ultimul s-a prăbușit în 1291 d.Hr. Ulterior, turcii otomani aveau să cucerească Palestina, în secolul XVI, stăpânind-o până la Primul Război Mondial.

### Vezi și... ### Viena nervoaselor contradicții

Începutul conflictului modern asupra Palestinei a fost prefigurat încă de la sfârșitul secolului XIX. Theodor Herzl (1860–1904), jurnalist evreu născut la Budapesta, a fost unul din fondatorii mișcării numite sioniste care au clamat reîntoarcerea evreilor la „patria” lor antică, Sion, pe teritoriul Palestinei. Sionismul a fost el însuși parte din valul de naționalism care a măturat Europa acelui secol. A fost, deopotrivă, o reacție împotriva adânc înrădăcinatului antisemitism manifestat în timpul Afacerii Dreyfus (1894–1906) și al numeroaselor pogromuri din Rusia țaristă. Încă de pe la 1880, evreii începuseră să emigreze în Palestina pentru a li se alătura celor câteva mii de alți coreligionari răzleți ce trăiseră încontinuu pe teritoriul strămoșilor lor. La debutul primei conflagrații mondiale, în 1914, locuiau în Palestina circa 85.000 de evrei și 560.000 de arabi.

În timpul Marelui Război, Armata Britanică a ocupat Palestina și, cu ajutorul armatelor arabe consiliate de colonelul britanic Thomas Edward Lawrence (1888–1935), a capturat Damascul, consfințind înfrângerea otomanilor. Drept răsplată pentru sprijinul arab, britanicii le-au promis acestora independența după război. Natura și limitele teritoriale ale acestor promisiuni au fost, în orice caz, ambigue, și cu siguranță estompate și mai tare de Declarația Balfour din 1917.

Thomas Edward Lawrence sau Lawrence al Arabiei, pictură de Augustus John, 1919

Ce s-a petrecut a fost că secretarul britanic pentru afacerile externe Arthur James Balfour (1848–1930) era preocupat să-i țină pe ruși în război și să-și asigure sprijinul comunității evreiești americane. A crezut că aceste scopuri pot fi servite cel mai bine printr-o declarație în favoarea Sionismului. Declarația Balfour a servit drept model atunci când Liga Națiunilor a dat Marii Britanii un mandat asupra Palestinei.

Evident, știrile despre Declarația Balfour și receptarea ei de către arabi au dus la serioase revolte anti-evreiești în Palestina, în 1921. Lucrurile s-au detensionat întrucâtva spre sfârșitul anilor ’20, atunci când scăzuse și rata emigrației evreiești. Însă atunci când depresiunea economică din Europa și persecuțiile naziste au crescut din nou valul imigrației evreiești în Palestina, violențele dintre arabi și evrei au atins din nou cote alarmante. Până la debutul celui de-Al Doilea Război Mondial, un ring al luptei în trei, între britanici, arabi și evrei, era în plină desfășurare. Arabii se opuneau planurilor britanice de partiționare a Palestinei, în vreme ce evreii se opuneau planurilor britanice de limitare a viitorilor imigranți.

După război, Marea Britanie a anunțat că intenționează să părăsească Palestina și a adus chestiunea în fața Națiunilor Unite. În noiembrie 1947, după un lobby puternic al Statelor Unite, ONU a fost de acord cu împărțirea Palestinei. Agenția Evreiască, condusă de-acum de David Ben Gurion, a acceptat rapid planul care prevedea înființarea a două state independente în Palestina, unul evreiesc și unul arab. Arabii, desigur, au respins partiția, așa cum o făcuseră și cu zece ani mai devreme, iar conflictele au escaladat.

Arabi luați prizonieri de luptătorii evrei din localitatea Ramle de lângă Tel Aviv, în timpul Războiului de independență din 1948

Pe 14 mai 1948, Israelul s-a autoproclamat stat independent, și imediat după retragerea trupelor britanice din Palestina, armate arabe din Egipt, Siria, Iordania și Irak au dat năvală. Depășit numeric și teritorial de acești vecini, statul Israel a reușit totuși să-și creeze o armată mai mare și mai bună. Până la un punct, Israelul părea că triumfase.

Ce a urmat se vede însă până în zilele noastre. Despre exilul palestinian post-1948 merită discutat separat, cum la fel de interesantă și utilă ar fi o analiză a apariției tuturor acelor organizații palestiniene clandestine la sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60…