E greu de spus de ce dispariția lui Ivan Patzaichin a lăsat în urmă o durere colectivă copleșitoare, ca la stingerea unei lumi sau ca la pierderea tinereții. E greu de spus pentru că Patzaichin însuși a păzit și purtat, fără să o arate, un tezaur pe care abia acum îl înțelegem uimiți. Patzaichin a fost purtătorul neoficial și onest al tuturor amintirilor, muncii și speranțelor generațiilor românești prin care a trecut.
Aici trebuie spus că Patzaichin a fost un mare sportiv dar nici o clipă la fel ca alți mari sportivi români sau de alte neamuri. Măreția sportivă a lui Patzaichin e șocantă dar imediat calculabilă: titlurile mondiale și olimpice se înșiră și dau o supremație neîntreruptă de aproape 20 de ani. Dar problema lui Patzaichin și a noastră a tuturor celor ce l-am văzut sau am auzit de el vine din afara sportului, deși a dus, în cele din urmă, la performanțe sportive extraordinare.
Ivan Patzaichin a repetat și desăvârșit istoria personală a nenumărați români necunoscuți. Patzaichin n-a fost niciodată un vorbitor plin de explicații, Însă, discreția lui înverșunată repeta muțenia unei oglinzi. Cine nu s-a văzut și cine nu și-a retrăit viața privindu-l pe Patzaichin?
Să pornim cu anonimatul. Patzaichin s-a născut în Deltă, cea mai ascunsă și aspră parte a României. Originile umile îl pregăteau pentru muncă și numai muncă. De altfel, destinul i s-a împlinit. Unul din cei mai mari sportivi ai lumii, Patzaichin n-a făcut altceva decât să muncească și să tragă poveri de la un capăt la altul al vieții. La început, printre pescari, apoi într-un sport care e mult mai apropiat de tortură decât de recital.
Apoi, modestia. Patzaichin a fost regele unui sport nepopular, aproape lipsit de spectatori și atenție publică. La fel ca atâția anonimi, Patzaichin nu a ales canoia ci s-a născut cu ea. Asta i-a fost meseria pentru că așa o cereau locul și timpul. O meserie epuizantă, nu un sport midlle-class, bine susținut cu bani și glorie. Adevărat, faima și recunoașterea au venit dar nu pot înșela: Patzaichin a fost un muncitor colosal și îndepărtat, ca un tăietor de lemne într-o pădure necunoscută. Tăcerile și lipsa haloului au fost partea cea mai bogată a omului în care s-au recunoscut cu ușurință alte milioane de oameni neatinși de faimă.
Invizibil sau vizibil numai la insistențele reporterilor, Patzaichin a repetat personal viețile a nenumărați oameni consumați de propria muncă și uitați din naștere. Patzaichin a fost un caz unic și fascinant de super-erou anonim. Nu un anti-erou programat pentru că Patzaichin n-a afișat niciodată atitudini, n-a pozat și n-a cerut o imagine anume. Nașterea și educația l-au făcut așa: un om popular, nu un populist, un erou anonim descoperit de anonimi.
Trebuie spus, fără jenă sau rețineri, că Ivan Patzaichin, canoistul copil și supercampionul matur, au confirmat și ridicat pe podium povestea neremarcată a milioane de oameni: nașterea în familii simple, munca începută devreme, încrederea că și ziua de mâine va fi o zi de muncă, răbdarea tăcută și modestia nevorbitoare.
În fond, cineva care e campion olimpic de la 19 la 35 de ani, cineva care câștigă titlul suprem cu barca găurită sau vâslește cu o scândură smulsă din barcă nu e un om ca toți ceilalți. Oare?
Patzaichin a făcut lucruri uluitoare fără să devină altcineva, fără să renunțe la lucrurile așezate în el de la bun început: bună cuviință, respect și discreție. Cine l-a cunoscut, a înțeles, din primele clipe, că e în prezența unui uriaș care transmite că e în prezența unui om mai important decît el. Ziariștii au fost mereu copleșiți de respectul umil cu care fost tratați de Patzaichin. Fără să joace un rol anume, Patzaichin, supercampionul, a privit fiecare întâlnire cu un ziarist ca pe miracolul ce i-a dat șansa de a vorbi celui mai mare scriitor al lumii. Citea atent și îndelung tot ce se scria despre sport dar aflai asta abia din întâmplare și târziu. Nimic, absolut nimic, n-a putut vreodată să facă din Patzaichin un orgoliu sau să îi pună pe față masca celebrității.
Însumând, Ivan Patzaichin a dus cu el și în el o lume care n-a cunoscut favorurile, a răzbit greu și a cerut doar să-și vadă de ale ei. Patzaichin a întrupat istoria românilor de rând și asta face din pierderea lui o durere de nealinat.