De la sfidătorul Holden Caulfield la stoica duduie Glass, toate personajele lui J. D. Salinger (n. 1 ianuarie 1919 –d. 27 ianuarie 2010) sunt locuitori împăcați și frământați ai orașului New York și ai suburbiilor acestuia. Importanța lui Salinger pentru școala tinerilor scriitori americani postbelici derivă dintr-o conștiință morală și dintr-o percepție socială. Eroul fiecărei povestiri a lui Salinger devine o reflecție asupra unui cod moral desprins din cultul inocenței, dragostei, alienării și, la final, al mântuirii. Toți acești protagoniști alcătuiesc o adevărată trupă adolescentină de non-conformiști spirituali, deopotrivă realiști și fragili, amuzanți și înduioșători.
Năpasta fundamentală din povestirile lui Salinger este aceea a unui erou moral forțat să-și compromită integritatea într-o societate pragmatică. Ceea ce deconectează eroul este ciudata sa viziune neconvențională care îi sensibilizează și distorsionează simțul adevărului într-o lume a falsității. Viziunea eroului devine în timp marca înregistrată a lui Salinger, înflorind prin extraordinara familie Glass din seria de povestiri publicată în paginile revistei The New Yorker. Mai mult, inadaptarea sa la lumea modernă este văzută mai degrabă ca problemă morală și mai puțin ca fruct otrăvit al injustiției sociale. Dacă luăm în considerare accentul pus de Salinger pe dreptul moral, atunci incursiunile sale în scientologie și dianectică, ba chiar în știința creștină, nu mai surprind atât de tare. În realitate, existau la tot pasul semne ale acestei evoluții spirituale a lui Jerome David.
Asemeni lui Stephen Dedalus (James Joyce) și Tonio Kröger (Thomas Mann), dar probabil că mai apropiat de artistul foamei lui Kafka, eroul inadaptat al lui Salinger este artistul care încearcă să-și reconcilieze arta cu sufletul. Dacă acest artist comunică prin scris, omul religios comunică prin tăcere—paradoxul Zen. Budismul Zen își așază principala povară pe relația dintre om și natură, dintre „Eu”-ul lui Martin Buber și orice obiect aflat în afara acestuia: „Tu”-ul. Fără această relație esențială nu poate exista nicio comunicare. Așe se face că sunetul unei bătăi din palme este sunetul relației. Căutarea sunetului unei bătăi din palme ajunge la un capăt prin viața spritiuală. Arta este calea imaginației, în vreme ce Zen este calea sufletului. J. D. Salinger a fost interesat mai ales de sufletul personajelor sale.
Salinger nu a făcut vreodată un secret din faptul că Holden Caulfield (De veghe în lanul de secară, 1951) era o creație autobiografică. În plus, prin povestirile despre familia Glass, colectate și ele în alte trei cărți, Buddy Glass împărtășește ocupația (scriitor), pretinsul hobby (cercetări spirituale) și personalitatea (solitar) creatorului său. Despre biografia autorului, ar trebui poate deschisă o discuție comprehensivă și separată. Să spunem doar că din momentul în care Salinger și camarazii lui de arme au invadat Franța pe 6 iunie 1944 și până când a pus umărul la eliberarea celor închiși la Dachau aproape un an mai târziu, J. D. a suferit șocul vieții (la propriu, de vreme ce și-a rupt nasul și și-a pierdut mare parte din auz în timpul primelor bombardamente).
### Vezi și... ### Salinger și nevrozele eternei adolescențe
Efectele atâtor carnagii la care asistase în prelungitele bătălii de pe plaja Utah, din Émondeville, Saint-Lô, Cherbourg și din Pădurea Hürtgen (cea mai lungă pe teritoriu german în timpul conflagrației), aveau să fie transmise curând într-o scrisoare către Ernest Hemingway, pe care îl cunoscuse și cu care se împrietenise la Paris în variile permisii. „Discuțiile pe care le-am purtat cu tine acolo”, își informa Salinger colegul scriitor, „au fost singurele minute de speranță din toată această afacere”.
Războiul, ororile sale, agoniile și lecțiile își vor pune amprenta asupra fiecărui aspect al personalității lui Salinger și vor reverbera în opera postbelică. Dintre toate regimentele americane care serviseră în Europa în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, unitatea lui Salinger suferise cele mai mari pierderi. J. D. supraviețuise, dar pentru el era un deznodământ fără nicio noimă...