De la Insula Comorii, de Robert Louis Stevenson, la Uriaşul îngropat, de Kazuo Ishiguro (Premiul Nobel 2017), cine ştie dacă nu cumva chiar Anglia este acea insulă a comorilor – cum stă mărturie romanul britanicului John Preston (n. 1953), Corabia îngropată, Nemira, 2023, „o poveste captivantă despre iubire şi pierdere, o adevărată comoară literară” (Robert Harris), spusă pe trei voci – Edith Pretty, Basil Brown, Peggy Piggott (cea de-a patra, a lui Robert Pretty, se va face auzită abia în Epilog, la peste 20 de ani de la consumarea evenimentelor) –, totul pornind de la o istorie adevărată, cea a descoperirii unei corăbii mortuare străvechi la o fermă din Suffolk.
Moldova, John Preston, Corabia îngropată, 25 mai 2023
Iată aşadar, în câteva secvenţe, „filmul” evenimentelor – Basil Brown: „Aceste movile au fost mai mult ca sigur jefuite. N-aş vrea să vă faceţi speranţe prea mari”; Edith Pretty: „Pe de-o parte, aveam un imens sentiment de uşurare că porneam în sfârşit într-o misiune care însemnase atât de mult pentru Frank. Pe de alta, desigur, procedând astfel, îi simţeam şi mai acut absenţa. Nu pentru prima oară mă frapa ideea că aceste săpături erau un fel de deshumare”; Basil Brown: „Am ridicat privirea. Cei trei se înghesuiau unul într-altul, privind în jos. (…) – Cred că este o corabie. – O corabie? Cum adică o corabie? – O corabie îngropată în movilă. – De ce ar vrea cineva să îngroape o corabie? – Probabil pentru că este un mormânt”; acelaşi: „Nu există nici o îndoială că această corabie e mai mare decât cea de la Snape. (…) Ceea ce, desigur, ar face-o cea mai mare corabie funerară descoperită vreodată pe pământ englezesc. (…) Dar dacă nu era anglo-saxonă? (…) Cu până la trei sute de ani mai veche – asta ar putea să o plaseze chiar în mijlocul Evului Mediu Întunecat”; Peggy Piggott: „Deşi încercasem să-mi imaginez situl în prealabil, tot am rămas uimită de ceea ce am văzut. Întinderea şi amploarea corabiei aveau o măreţie care întrecea cu mult orice aşteptări. (…) Era o apariţie uriaşă aflată chiar acolo, în faţa noastră”; tot ea: „Situl a fost străbătut iute de un murmur. (…) – Ce este? striga Robert. Ce aţi găsit? – Pare a fi o bijuterie, am spus. – Aur? – O, este aur fără doar şi poate, a răspuns Stuart, venind în spatele meu. Aur cu o lucrătură cloisonné foarte complicată”; aceeaşi: „Am văzut apărând şi mai mult aur (…) Se pare că erau trei piese separate. Una era identică cu piramida pe care o găsisem cu o zi înainte. Celelalte două erau nişte plăcuţe de aur, de vreo cinci centimetri – fiecare avea un fir de aur răsucit în jurul unor granate incrustate”; aceeaşi: „În locul unde găsisem punga, zăceau nişte monede. Vreo douăzeci, din câte mi-am dat seama. Am văzut că unele dintre ele aveau cruci pe o parte”; şi iarăşi Peggy: „Din câte ştiu, acest lucru nu are nici un corespondent. Nu în arheologia europeană sau scandinavă, cel puţin. S-au găsit sceptre de piatră în Irlanda şi în Scoţia. Însă numai cu o faţă. Niciodată cu opt. – Ştii ce înseamnă asta, nu-i aşa? – Dacă nu mă înşel foarte tare, acesta este mormântul unui rege”; ultimul cuvânt tot dnei Edith Pretty, proprietara fermei, aparţine: „După ce m-am gândit îndelung, am decis să dau comoara la British Museum”.
Toate bune şi frumoase, cum ar veni, dacă n-am fi în vara fierbinte a lui 1939 – teribilă, observaţia tinerei Peggy Piggott, făcând săpături în chiar luna de miere: „Părea un fel de glumă deosebit de crudă că noi dezgropam rămăşiţele unei civilizaţii tocmai când a noastră părea să se afle în pragul anihilării”.
29 mai ’23