La aproape șase decenii de la dispariție, Sylvia Plath rămâne una din scriitoarele emblematice ale veacului trecut. S-a sinucis pe 11 februarie 1963, însă opera și viața ei au continuat să suscite interesul multor generații, să inspire critici literari și simpli cititori deopotrivă.
Sylvia Plath
În lunile de dinaintea tragicului eveniment, tânăra Sylvia, doar 31 de ani, a compus și unele din cele mai controversate și citite poezii ale secolului XX. A reușit această rară performanță în pofida repetatelor puseuri febrile, ale ei și ale celor doi copii mici. Poemul The Rabbit Catcher pare să fi fost primul scris de ea după teribila despărțire provocată de infidelitatea poetului Ted Hughes.
Aici, naratorul ia forma iepurașilor, iar capcanele întinse de soț sunt înșelătoare și greu detectabile („the snares almost effaced themselves—/Zeros, shutting on nothing,/Set close, like birth pangs”). Aluzie, desigur, la recenta naștere a băiețelului Nick, un eveniment care în acest context conjugal devastat nici n-ar fi trebuit să aibă loc.
Toate astea au contribuit fatalmente la depresia Sylviei și la decizia de a-și curma viața într-o mohorâtă dimineață de februarie, la Londra. La nouă luni după tragedie, zece din poemele acestei ultime perioade apăreau în revista Encounter și lansau, practic, un serios fenomen literar. Odată cu publicarea continuă a moștenirii Plath, interesul pentru viața și opera acestei tulburătoare artiste a explodat. În 1982, decernarea postumă a Premiul Pulitzer pentru poezie a deschis calea unei reevaluări mai temeinice a performanțelor sale artistice.
Până în octombrie 1962, Sylvia Plath scrisese mare parte din poeziile care aveau să apară în volumele Ariel (1965) și Copacii de iarnă (1972). Tot la sfârșitul acelui an, întrebată într-un interviu pentru BBC care ar fi sursa poeziei sale (alte cărți sau propria-i viață), Sylvia mărturisea că toate îi izvorăsc spontan din „experiențele senzoriale și emoționale” pe care le încearcă. Cu toate acestea, ținea ea să adauge, oamenii ar trebui să fie capabili să-și „controleze și manipuleze experiențele, chiar și cele mai teribile, precum nebunia [sau] îndurarea torturii...”.
Ted Hughes și Sylvia Plath în Yorkshire, Anglia, 1956
Cel puțin aceste ultime poeme ale ei erau sigur influențate de imensa presiune și experiențele lunilor anterioare: răvășita căsătorie și un sentiment din ce în ce mai acut al propriei vulnerabilități financiare și personale, atât ca mamă, cât și ca soție. În cele câteva scrisori pe care i le-a trimis mamei ei, Aurelia, în toamna anului 1962, Sylvia vorbește cu subiect și predicat despre nevoia de a-și redobândi independența și controlul asupra vieții. Cum era de așteptat, după prăbușirea căsniciei, acest sentiment s-a acutizat.
Miezul experienței poetice a Sylviei Plath a fost chiar experiența sa personală, și putem crede că ea însăși și-ar fi dorit mai mult control asupra propriilor emoții. Așa cum scria Robert Lowell în prefața legendarei ediții Ariel, apărută la Londra în 1965 și la New York, în 1966: „Prin aceste poeme, scrise în ultimele șase luni ale vieții, și adesea grăbit, câte două sau trei pe zi, Sylvia Plath devine ea însăși, devine ceva imaginar, nou, sălbatic și subtil creat...”.
Pentru Lowell și alții ca el, Plath nu mai este nici măcar o persoană sau o femeie sau poetesă, ci „una din acele extrem de hipnotice eroine clasice”. Forța ei de atracție? Poate tocmai acest melanj tulburător de bucurie exuberantă și disperare absolută.
A fost, cu siguranță, o făptură a contradicțiilor, baleind constant între psihoza depresivă și o energie debordantă. Din acest punct de vedere, sinuciderea Sylviei Plath pe 11 februarie 1963 a avut de-a face și cu o anumită formă de aroganță. Lady Lazarus, de pildă, unul din cele mai discutate texte ale sale, este până la urmă despre această atitudine sfidătoare:
„a muri
este o artă, precum oricare artă.
o fac excepțional de bine.
[…]
Herr Dumnezeu, Herr Lucifer
păzește-te
păzește-te
ieșind din cenușă
mă înalț cu părul meu roșu
și înghit bărbații ca aerul.” (trad. Marius-Iulian Stancu)