Lipsa de măsură a tuturor lucrurilor

Măsura omului, spunea un filosof cândva, este ce face atunci când ajunge la putere. Unii se zbat atâta să preia puterea că, imediat ce pun mâna pe ea, leșină sau oricum sunt prea obosiți să o exercite. Alții ajung la putere dar nu înțeleg cum funcționează, pe ce butoane să apese, ce rost au toate pârghiile acelea. Uneori chiar uită de ce au vrut cu atâta înverșunare să o acapareze. Ba se mai întâmplă ca lupta pentru putere să obnubileze cu totul sensul acesteia și anume binele public, interesul general. Electoratul devine un organ atavic extirpat odată cu deschiderea urnelor. Lupta pentru putere ajunge să fie doar un conflict pe marginea controlului resurselor puterii, adică votanții. Aceștia, simplii spectatori, se așteaptă ca proprietarul circului să ridice un gard între ei și fiarele politice însă, nu odată, devin prânzul lor. Deocamdată, pe scena politică, strategia amenințării cu distrugerea totală între adversari pare să funcționeze: PSD amenință într-o doară cu moțiunea de cenzură. Îl irită nu doar eforturile de a elimina pensiile speciale și Secția specială pentru investigarea justiției (se pare că guvernul vrea să-și asume răspunderea), dar mai ales asumarea răspunderii pe legea bugetului. Liderii PSD spun că nu au introdus moțiunea pentru că nu au găsit și alții în parlament să-i susțină. Pasul înapoi pe care l-au făcut Marcel Ciolacu și aghiotanții lui pare să fie legat însă de perspectiva de a începe Congresul din februarie cu o altă înfrângere la activ (în cazul foarte probabil al unui vot negativ pe marginea moțiunii.)

Inițial, totul părea decis: Ciolacu spunea că a pregătit chiar garnitura care să înlocuiască guvernul Orban. PSD și-a reglat tirul la Senat unde, în prima parte a lui decembrie, a reușit să impună o moțiune simplă (prea simplă, cred unii) împotriva ministrului de Finanțe, Florin Câțu. I s-a reproșat acestuia nu că a prezentat un tablou cât de cât clar al finanțelor românești, să știm cu toți pe ce picior dansăm, ci că ar fi provocat prin aceste declarații o reacție a pieței financiare. Adică a stricat imaginea leului românesc bine ferchezuit și cosmetizat de guvernele PSD. Știau, pe de altă parte, și de schița de buget, mai ales capitolul deficit (creştere economică de 4,1%, deficit bugetar de 3,59%, rată medie a inflaţiei de 3,1%) și cheltuieli salariale (PNL a decis să facă tot posibilul să plătească majorările salariale și creșterea pensiilor promise de PSD, ca să nu-și ridice în cap înainte de alegeri sute de mii de alegători nemituiți conform legii; ar putea chiar să le primească votul).

PSD păstrează, deci, în buzunarul de la piept glonțul de argint al moțiunii de cenzură, poate îl va folosi vreodată. De partea cealaltă, președintele Iohannis umblă și el cu armele la vedere. El a spus, nu odată, că își dorește ca în primăvară să aibă loc alegeri anticipate, eventual comasate: locale și parlamentare. Dacă ne uităm la condițiile în care se pot declanșa alegerile anticipate, perspectiva pare mai degrabă fantezistă însă așa părea și realegerea lui Iohannis la Cotroceni după cinci ani de vacanță. Chiar dacă extrem de complicate, alegerile anticipate nu par imposibile: PSD este buimac încă după un an dezastruos (a pierdut tot: europarlamentare, referendum, prezidențiale, guvernare) și, socotesc strategii PNL, valul de indignare electorală mai are suficientă forță să asigure o majoritate confortabilă, dacă alegerile sunt în prima jumătate a anului viitor. În Parlament, PSD nu mai are nicio șansă să obțină numărul suficient de voturi pentru o moțiune de cenzură. Dar nici PNL pentru eventuala dizolvare a celor două camere. Orice încercare de a coaliza parlamentul în jurul unui proiect sau altul se va solda cu negocieri zgomotoase pentru diverse privilegii. Cel care pierde aceste negocieri de mică importanță ar putea pierde cu totul alegerile pentru că s-ar discredita și ar da semne de slăbiciune. Nimeni nu poate muta că pierde.

Ai zice că politicienii ar trebui acum să stea în așteptare, timpul lucrează pentru ei. Să tacă cu zâmbetul pe buze. PSD ar trebui, prin urmare, să aștepte ordonanțele de urgență pe tema justiției, pentru a demasca ipocrizia PNL (căci referendumul din primăvară voia ca guvernul să nu mai dea astfel de ordonanțe; or agenda guvernului s-a umplut de ordonanțe de urgență și, printre acestea, unele din domeniul justiției). Să aștepte asumarea legii bugetului și să exploateze nemulțumirea publică inevitabilă: a pensionarilor care nu mai pot cumula și un salariu pe lângă pensie sau a celor cărora li s-au plafonat pensiile și salariile. Nici magistrații nu stau mai bine, de teamă că eliminarea pensiilor speciale în cazul grefierilor e o boală transmisibilă care-i va contamina și pe ei. PSD a știut mereu să exploateze nemulțumirile punctuale pentru a scoate puncte electorale și e de așteptat s-o facă. Chiar dacă PNL este plasat pe primul loc în recentele sondaje de opinie, s-ar putea ca proiectul bugetar și efectele sale necontrolabile și incorecte politic să-i producă liposucții electorale dureroase. Uzura s-a putea amplifica dacă se mai găsește vreun lider să spună că decrețeii nu sunt funny, cum spunea deunăzi șefa tineretului PNL.

Dar și PSD lucrează pentru propria distrucție. A devenit un obicei incontrolabil al partidului: bazinul electoral a secat pe jumătate după ce mai multe personaje din partid au ironizat diaspora. Prezența unor personaje controversate în primele rânduri ale partidului, lunga istorie de corupție și abuzuri a partidului, criptocomunismul lui reprezintă tot atâtea motive ca numărul celor care îi votează pe oamenii lui Ciolacu, Dragnea și Iliescu să fie tot mai mic. Colac peste pupăză, parcă pentru a întărâta și mai mult electoratul la nivel local, un grup de PSD-iști susținuți de câțiva membri ALDE, PMP și UDMR au înregistrat zilele acestea un proiect de lege pentru a scoate hypermarketurile din oraș. Miros de la o poștă interesele dezvoltatorilor și investitorilor imobiliari care se și văd stăpâni pe zecile de hectare pe care s-au construit aceste centre comerciale în mai toate orașele cât de cât importante. Nu e prima încercare de acest fel, primarii PSD (și nu numai) au pus gând rău parcurilor și marilor piețe sub care se ascund mine de aur numai bune de explorat cu prietenii politici. Dacă ne uităm doar la București, cât de profund desfigurat a fost de restituirile ilegale către interlopi fără drepturi patrimoniale, nu ar trebui să ne mirăm dacă această lege va schimba, în fine balanța de plăți și investiții electorale și va scoate lumea în stradă. Ca și proiectul cu suprataxele pe poluare. Proiecte cu dedicație care ar putea inflama suficient de mult campania electorală pentru ca rezultatele să fie greu previzibile. Electoratul e un urs pe care nu e bine să-l tragi de coadă, că nu hibernează, și e foarte nervos din pricina crizei de căldură și apă caldă.

Dar și USR își sapă groapa cu gura. Și cu mâna. În partid sunt ape tulburi după ce s-au spălat rufele intime la ore de maximă audiență. Mai multe personaje de rang doi și trei au fost date afară pentru că au îndrăznit să vorbească despre posibilitatea ca parte din listele de semnături al campaniei Fără penali să fi fost falsificate. La ultimul Birou Național excluderile au continuat în rândul celor care-l contestă pe șeful partidului sau vorbesc despre nereguli în finanțele partidului. Cum ar veni, cei care vor „fără penali” în partid sunt dați afară. Și, de parcă nu ar fi fost de-ajuns, un tânăr deputat USR a devenit brusc popular, comentat și cunoscut, scriind pe pagina sa de socializare câteva gânduri pe tema nașterii Domnului. Semn că s-a terminat postul Crăciunului și s-a dat drumul la clovnii neomarxiști. Politicianul spune că familia lui Iisus era „foarte ciudată”, cu un tată cam bătrâior și o mamă adolescentă, cum ar veni o mamă-surogat și un tată „care acceptă paternitatea fără să fi contribuit la ea” și, rezultă, cam pedofil.

Iisus provenea, prin urmare, dintr-o comunitate „cvasi-eșuată” căreia doar păstorii și magii îi dădeau consistență. Acest mesaj a însuflețit societatea digitală și a împrospătat paleta cromatică a înjurăturilor pe Internet cu multe și ingenioase alcătuiri de vorbe. Este clar că politicienii români nu știu să tacă. Știu doar să-și sape groapa cu gura. Politician irelevant până mai ieri, tânăr zgomotos și neproductiv prezent pe scena politicii și mai ales pe străzile protestelor, Iulian Bulai a început să întrupeze tot mai mult sociopatia multor inși aduși la putere (sau pe lângă ea) doar de siajul nemulțumirilor sociale produse de sărăcie și corupție. Au fost votați la nervi pentru că păreau să ofere un liman moral în mlaștina politică. N-a fost să fie. Succesul tânărului politician este un nou semn că politicienii nu se luptă pentru tine sau pentru mine, ci pentru sine.

Se prea poate să fie un punct de vedere marginal, fără legătură cu doctrina sau cu setul de valori al grupului politic respectiv... cu toate acestea, rostit și, mai apoi, susținut prin diverse răspunsuri la comentarii, întărit și nuanțat, devine parcă mantra micii colectivități din care face parte. Mai ales că tovarășii lui de drum politic nu au intervenit în discuție, păstrând o tăcere vinovată (spun unii), complice (spun alții) sau speriată. În partid a avut loc acum mai bine de un an un război pe tema referendumului pentru familie. S-au rostit în treacăt și câteva vorbe supărate la adresa religiei și Bisericii. Memoria acestor vorbe nu s-a șters, ba chiar sunt unii care și-au adus aminte de îndată după ce au citit opiniile politicianului USR și au observat, pe bună dreptate, că această opinie nu a stârnit nicio reacție în partid. Desigur, nu se așteaptă nimeni la un punct de vedere politic pe tema nașterii Mântuitorului deși la cum arată clasa politică, totul ar fi posibil și te poți aștepta, dacă ies ceva voturi de aici, ca parlamentul să adopte o declarație de protest, guvernul să decidă prin ordonanță retragerea alocației maternale iar justiției să decidă decăderea din drepturile părintești. Cumva e în firea lucrurilor ca, într-o lume cu totul dezvrăjită, subiecte intime, spiritual-metafizice să fie propuse pentru dezbatere și plebiscit pentru că, în felul acesta, relativizând chestiuni care țin de aspirațiile și dedicația personală, putem colectiviza (socializa) și individul. Dacă le distrugi aceste repere sufletești, îi poți uniformiza, înrola, încadra perfect în construcția ta corectă politic.

Rândurile scrise și cugetate de tânărul politician capătă semnificații și mai curioase dacă le punem în contextul unei zgomotos proclamate religiozități a românilor. Conform studiilor sociologice, România este cea mai religioasă țară din Uniunea Europeană. 65% dintre români sunt absolut convinși de existența lui Dumnezeu și 55% dintre adulți sunt foarte religioși. Pe o hartă a Europei, românii se disting din cel mai îndepărtat colț al raiului. Desigur, nu spun că tânărul politician ar fi trebuit să fie oportunist, să spună ce vrea electoratul să audă, pentru că ne-am săturat de ipocrizii d-astea. Ne dorim cu toții ca politicienii să mai și creadă din suflet ceea ce (ne) spun, să se identifice, să aspire și să devină ceea ce spun. Nu, tânărul politician ar fi trebuit cu certitudine să tacă, fără a fi ipocrit sau laș, ci doar respectuos. Dar, ca mereu în viață, suntem (și) ceea ce alegem să fim, și în acest caz tânărul a preferat să continue contraproductiva dispută cu cei care-l contestau (e drept, vehement și, de la un punct încolo, grosolan și insultător) pretinzând că e dreptul lui să creadă ce vrea. Este o afirmație comică, pentru că tocmai despre credință era vorba în toată această controversă.

Un personaj public, care aspiră să cucerească voturile și sufletele alegătorilor nu poate să ignore credința acestora, chiar dacă este de multe ori superficială și doar declarativă. Cei care emit asemenea opinii iconoclaste, mai ales în rețelele de socializare, sunt de regulă etichetați drept click-whore (prostituate ale click-ului) care, prin urmare, vor să te forțeze să iei atitudine, să te implici, să ai activitate pe acea pagină de socializare. Cei care recurg la asemenea șmecherii retorice sunt, de multe ori, influencerii, care trăiesc, respiră și gândesc colectiv, cei pentru care rețelele de socializare au devenit parte a rețelei lor sangvine, de unde își trag plasma, energia. În cazul lor, paginile de socializare și-au depășit de multă vreme condiția și geometria. Au devenit o felie de viață. O pagină presupune o suprafață plană, bidimensională. Or, influencerii îi dau tridimensionalitate, o fac să intre în intimitatea vizitatorilor, încercând să o rescrie, să o modifice. Nu întâmplător, paginile de socializare sunt cele mai bune rampe de lansare a știrilor false. Așa cum suntem ceea ce mâncăm, suntem și ceea ce citim. Intruziunea în viața personală poate părea cool, trendy, un semn de modernitate. Cică se distrug tabuurile, se răstoarnă statuile, se înlătură idolii. Trebuie cinism, asprime sufletească, intransigență, sociopatie. Te-ai aștepta să facă asta Nietzsche sau Papini, nu un politician, vicepreședinte al comisie pentru cultură, arte și mijloace de informare în masă a Camerei Deputaților.

Desigur, ne putem spune că, dacă e omul potrivit la locul potrivit și nu doar un alt politician întâmplat conform algoritmului politic, atunci chiar știe ce sunt acelea mijloacele de informare în masă și cum funcționează Internetul. De fapt, acest politician este doar cel mai recent exemplu dintr-un lung șir de creaturi politice bolnave de propria importanță și aroganță. Aroganță care-i face să creadă că electoratul este un auxiliar al democrației. Cândva, nu demult, într-o emisiune televizată, un alt politician îi spunea cu aroganță unui votant indignat că asta e!, votanții nu au încotro, trebuie să voteze cu cineva. Adică cu el.

O mentalitate care începe să se schimbe: după treizeci de ani de democrație în diverse degradeuri și concentrații, e tot mai clar că alegătorii au început să-și prețuiască tot mai mult votul. Singurii care nu-l prețuiesc sunt politicienii. Paradoxal, nu? Investesc căruțe de bani să câștige atenția și votul electoratului pentru ca, după aceea, să le arunce la gunoi și să te ignore cu superioritate dacă le ceri socoteală. Par să-ți spun că, dacă vrei ca votul tău să conteze și între campaniile electorale, să votezi la concursurile televizate.