Romanciera franceză Annie Ernaux (Premiul Nobel 2022), poeta americană Louise Glück (Premiul Nobel 2020), poeta şi romanciera poloneză Olga Tokarcziuk (Premiul Nobel 2018), scriitoarea şi jurnalista belarusă Svetlana Alexievici (Premiul Nobel 2015), poeta, romanciera şi eseista germană, originară din România, Herta Müller (Premiul Nobel 2009), ca să dau doar cinci nume ilustre ale unor autoare în viaţă – hotărât lucru, literatura are chip de femeie!
Cu alte cuvinte, scriitoarele contemporane literalmente l-au îmbrobodit pe Nobel, aşa că îngăduie-mi-se să vă propun, în cele ce urmează, un fragment din Discursul Hertei Müller (n. 17 august 1953), la decernarea Premiului Nobel pentru Literatură, 12 decembrie, 2009, Stockholm:
* * * * * * * *
„– Ai o batistă?, mă-ntreba mama în fiecare dimineaţă la poarta casei, înainte să ies în stradă. N-aveam. Şi pentru că n-o aveam la mine, mă întorceam iar în cameră şi-mi luam una. Dimineaţa n-aveam niciodată batista la mine, fiindcă în fiecare dimineaţă aşteptam această întrebare a ei. Batista era semnul că dimineaţa mama mă ocroteşte. În ceasurile şi treburile cotidiene de mai tîrziu, eram pe cont propriu. Întrebarea ai o batistă? era o tandreţe indirectă.
Una directă ar fi fost jenantă, aşa ceva nu exista printre ţărani. Iubirea se deghiza în întrebare. Doar aşa putea fi rostită sec, pe ton poruncitor, ca şi cum s-ar fi referit la o manevră curentă din procesul muncii. Faptul că-mi vorbea cu asprime chiar sublinia tandreţea. În fiecare dimineaţă eram la poartă, o dată fără batistă şi-o a doua oară cu batistă. Abia apoi ieşeam în stradă, ca şi cum, odată cu batista, o aveam cu mine şi pe mama.
Douăzeci de ani mai tîrziu, eram de mult doar eu singură la oraş, traducătoare într-o fabrică de construcţii de maşini. Mă sculam la cinci în zori, la şase şi jumătate începea lucrul. Dimineaţa, sunetele imnului din difuzor răsunau în întreaga curte a fabricii. În pauza de prînz – corurile muncitoreşti. Dar ochii muncitorilor care se aşezau să mănînce ceva erau goi ca tabla zincată, mîinile lor pline de unsoare de maşini, mîncarea învelită în hîrtie de ziar. Înainte să vîre în gură bucata de slană, răzuiau cu briceagul cerneala tipografică de pe ea. Doi ani s-au scurs aşa după tipicul cotidian, o zi întocmai ca şi cealaltă.
În cel de-al treilea an, s-a zis cu uniformitatea zilelor. În decurs de-o săptămînă, în biroul meu a venit de trei ori, dis-de-dimineaţă, un bărbat uriaş, ciolănos, cu ochi albaştri sclipitori – un colos de la Securitate.
(…)
De-a doua zi a şi-nceput hărţuiala. Urma să dispar din fabrică. În fiecare dimineaţă, la şase şi jumătate, trebuia să mă prezint la director. Iar lîngă el, în fiecare dimineaţă, şedeau preşedintele de sindicat şi secretarul de partid. Şi la fel cum odinioară mama mă tot întreba: Ai o batistă?, tot aşa mă întreba acum şi directorul în fiecare dimineaţă:
– Ţi-ai găsit un alt loc de muncă?
(…)
Şicanările se propagau de sus în jos, zvonul începuse să circule printre colegi. Asta şi era lucrul cel mai rău. Împotriva unor atacuri te poţi apăra, dar în faţa clevetirii eşti neputincios. Zi de zi eram pregătită pentru orice, luînd în calcul şi moartea. Dar această perfidie mă dădea gata. Nici o luare în calcul n-o făcea suportabilă. Calomnia te burduşeşte cu noroi şi te sufoci, fiindcă nu te poţi apăra. Părerea colegilor mei era că sînt chiar ceea ce refuzasem să fiu. Dacă i-aş fi spionat ca să-i torn, s-ar fi încrezut în mine fără umbră de bănuială. În fond, mă condamnau fiindcă-i cruţasem.
Cum nu puteam lipsi în nici un caz de la lucru, dar n-aveam un birou al meu, iar prietena mea n-avea voie să mă mai lase să intru în biroul ei, stăteam nehotărîtă în casa scărilor. Am urcat şi coborît treptele de cîteva ori – şi dintr-o dată am fost iar copilul mamei mele, căci aveam o batistă. Pe care-am întins-o pe-o treaptă undeva între etajul unu şi doi, netezind-o cu palma să stea cum trebuie, şi m-am aşezat pe ea.
Dicţionarele voluminoase le-am luat în poală şi-am continuat să traduc prospectele unor maşini hidraulice. Eram ca o glumă proastă pe trepte, iar biroul meu era o batistă…”
* * * * * * * *
Scurt pe doi – de la veronica din Noul Testament, care păstrează chipul Mântuitorului, la batista Hertei Müller, în chip de birou, însăşi istoria neamului omenesc are chip de femeie.