London calling: Boris Johnson, noul premier britanic gata să iasă din UE fără un târg

Suspansul nu era deloc prea mare, așa încât Boris Johnson, ales azi, marți, 23 iulie, liderul Partidului Conservator (Tory) în locul Theresei May, va fi, începând de miercuri, primul ministru al Marii Britanii și omul presupus a scoate țara (și Europa întreagă) din marasmul Brexit. Perspectivele nu sunt deloc îmbucurătoare.

Este una din ciudățeniile sistemului politic britanic (pentru că mai vorbisem despre Brexit și falsa democrație) aceea că omul căruia îi este încredințată această responsabilitate a fost ales marți prin votul intern ai celor mai puțin de 200.000 de membri ai partidului Tory. Johnson a primit 92.153 de voturi, față de 46.656 pentru rivalul său, ministrul de externe Jeremy Hunt.

Astăzi, Boris Johnson a fost felicitat de îndată de Donald Trump, care a postat un tweet: “He will be great!”

Pentru a înțelege personalitatea sa imprevizibilă (nu toată lumea și-l amintește din acei câțiva ani, între 1989 et 1994, când a fost corespondent la Bruxelles pentru Daily Telegraph), trebuie mers direct la cele spuse recent despre el de fostul lui șef de la Telegraph, Max Hastings, care a spus despre el: -- "Am fost șeful lui Boris Johnson: e total incapabil să fie prim ministru"!

Principala problemă este că acest om, căruia îi place să facă permanent pe clownul, e un narcisist incorigibil, incapabil să spună adevărul sau să recunoască dacă a greșit undeva. Cu atât mai puțin într-o situație de o complexitate gigantică cum este Brexit.

Ca jurnalist în post la Bruxelles, Johnson a fost omul care nu a lăsat niciodată faptele și adevărul să stea în calea unui articol mincinos ce atrage cititori. S-ar putea spune că Boris Johnson a inventat ceea ce numim astăzi «Fake news», iar el le-a folosit masiv și în referendumul din 2016, în urma căruia Theresa May l-a numit scurtă vreme ministru de externe.

Colegii lui din perioada în care era corespondent la Bruxelles își amintesc doar că venea târziu la conferințele de presă ale Comisiei, întrebând din start: “Așa, ce s-a votat aici și de ce este rău pentru Anglia?”

Omul care în tinerețe a fost dat afară de la un alt mare ziar la care lucrase, Times, pentru că inventase o știre ce putea aduce un proces ziarului, este cel care, ca ziarist, a născocit povești total neverosimile, dar crezute de milioane de oameni, despre cum UE caută să reglementeze curbura bananelor și dimensiunile sicrielor pe întreg continentul. El e așadar cel puțin parțial, dar personal, vinovat de valul de eurofobie întreținut artificial în Anglia și care a dus la acest Brexit pe care Johnson se anunță gata să-l ducă la capăt chiar încălcând toate regulile și făcând ca Marea Britanie să iasă din UE fără să-și lichideze datoriile și fără păs pentru viitorul relațiilor cu Europa: un «no deal Brexit».

O carieră exotică

Născut Alexander Boris de Pfeffel Johnson, în 1964, în New York (are și cetățenie SUA), Boris Johnson a mai fost, pe lângă jurnalist, și primarul Londrei, din 2008 până în 2016, ani în care a părut că urmărește cu orice chip să-și saboteze cariera prin permanente glume deplasate.

Ascendența lui e mixtă, el având un străbunic turc, Ali Kemal, care a fost ministru de interne al marelui vizir Tevfik Pasha, în timpul Imperiului Otoman. Bunicul lui, Osman Ali s-a stabilit în Anglia în anii 1920, schimbându-și numele în Wilfred Johnson. Din partea mamei are origini nobile franceze, dar și evreiești din Rusia.

Caracterul lui e atât de departe de asumarea unei responsabilități personale, încât după victoria celor care au dorit Brexit, în 2016, Johnson, care nu credea că referendumul va reuși, a dispărut total o vreme. În scurta vreme în care Theresa May l-a făcut ministru de externe, el a evitat, de pildă, să meargă în Turcia, după ce publicase o poezea pornografică despre Erdogan.

„Backstop” și chestiunea Irlandei de Nord

Boris Johnson nu are vreo soluție nici pentru frontiera din Irlanda de nord, altfel zis acel „backstop”, care dă naștere la atâtea speculații. Backstop nu e

altceva decât o plasă de siguranță sau un gard de protecție, iar în cazul complicatei probleme a graniței irlando-britanice e vorba în realitate de un mecanism juridic, o înțelegere reciprocă prin care, dacă la încheierea perioadei de tranziție, care se poate întinde până în 2022, nu va fi găsit un acord concret care să definească relațiile viitoare ale Londrei cu cei 27, frontiera să poată fi păstrată deschisă.

Asta înseamnă acel backstop / plasă de siguranță: pentru a evita ridicarea unei adevărate frontiere solide în Irlanda, Marea Britanie ar rămâne în uniunea vamală cu UE, permițând fluxul de mărfuri și oameni între Irlanda de Nord și statul irlandez ca și până acum.

Conservatorii și ceilalți partizani ai Brexit-ului doresc însă un backstop strict limitat în timp, pentru că pe durată rămânerii în uniunea vamală cu UE, Londra nu va putea încheia acorduri de liber-schimb cu alte țări. Rezultatul ar fi așadar exact opusul celui promis înainte de Brexit: Anglia n-ar mai fi în UE, nu ar mai participa la luarea deciziilor comune, dar nici nu își va fi luat înapoi suveranitatea, din moment ce nu va putea încheia acorduri bilaterale cu terțe țări.

Partizanii Brexitului cu orice chip, chiar cu riscul ruperii de UE fără să se fi ajuns la o înțelegere, sunt astfel pe cale să încalce acordul de Good Friday (Vinerea Mare) din 1998 care a pus capăt ceea ce era de facto un război civil în Irlanda de Nord. Principala condiție atunci, prin care s-a ajuns la două decenii de pace, era că niciodată nu se va reinstaura o frontieră acolo. Prin acea frontieră, acum invizibilă, de 500 km, trec majoritatea mărfurilor irlandeze spre UE și a mărfurilor nord-irlandeze spre Irlanda, principalul partener comercial al nordului.

Intr-atât de mari sunt incertitudinile și nesiguranța după Brexit, încât este evocată chiar posibilitatea unui referendum în Irlanda de Nord pentru unirea regiunii cu Irlanda propriu zisă.

Dacă Marea Britanie ar încerca să prevină cu forța o unificare a Irlandei de Nord cu Irlanda gestul ar risca să conducă la revenirea violențelor sectare și a valului de terorism care a zdruncinat Irlanda de Nord în ultimele decenii ale secolului XX. Asta ar risca să relanseze bombele în discoteci, amestecul de banditism și conflict religios între catolici și protestanți, pe fundal de alcool și genunchi explodați ca pedeapsă, acel kneecapping.

Dacă apoi și Scoția se declară independentă, în urma unui nou referendum, pentru a putea rămâne în Uniunea Europeană, cum ar deveni foarte probabil, faptul ar reduce Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord la Anglia și Țara Galilor.

Ironia este că în 2013, purtătorul de cuvânt al lui Putin, Dmitri Peskov, declarase deja că Marea Britanie nu este câtuși de puțin o mare putere, ci doar o insulă, o insuliță pe care n-o ia azi nimeni în seamă.

Pierderea Irlandei de Nord și independența Scoției ar reduce Marea Britanie la o jumătate de insulă.